Ca în fiecare an, Adunarea Generală a Națiunilor Unite aduce la sediul din New York o agendă extrem de bogată și parcă interminabilă a problemelor cu care se confruntă țările lumii, în ciuda metodelor și tehnologiilor de care dispun, azi, mai mult decât oricând. În același timp, teme nesoluționate de decenii sunt adesea invocate ca bariere în funcționarea firească a organizației, așa cum a fost ea gândită acum opt decenii: reprezentarea în organismele decizionale, dreptul de veto, implicarea reală, eficientă a ONU în soluționarea crizelor globale, în oprirea conflictelor și gestionarea situațiilor post-conflict, respectarea drepturilor omului, cu precădere cele ale minorităților, disparitățile geografice ale crizelor și ale capacităților de a le face față. Finanțarea nu e totul, dar nici nu poate fi suficientă pentru toată lumea. Astfel, Adunarea Generală devine locul unic de inventariere și discutare a tuturor acestor aspecte care, însă, prea adesea rămân la nivel de rezoluții neimplementate. În felul său, a spus-o și președintele Trump în discursul din plenul Adunării Generale: „Tot ce par că fac este să scrie o scrisoare în cuvinte cu adevărat puternice și apoi să nu o pună în practică. Astea sunt cuvinte goale, iar cuvintele goale nu opresc războiul”.

În contextul extrem de tensionat al relațiilor internaționale de azi, fiecare regiune vine cu sentimentul urgenței și caracterului extrem de special al problemelor de acolo: războiul din Ucraina, situația din Gaza, încălzirea globală, drepturile femeilor, minoritățile. Anul acesta chiar evenimentele în curs de desfășurare au impus convocarea, de către Estonia, a unei sesiuni speciale a Consiliului de Securitate cu scopul de a pune în discuție încălcarea de către dispozitive și avioane rusești a spațiului aerian suveran al Poloniei, Estoniei și României. Chiar dacă aceste întâlniri beneficiază de mai multe zile de dezbateri, ele nu sunt niciodată suficient de acomodante pentru toată lumea. Lucrările mai continuă zilele acestea, dar am ales trei discursuri cu impact asupra regiunii în care ne aflăm sau asupra lumii întregi. Cel al președintelui Finlandei, dl Alexander Stubb, poate prefața orice discuție despre organizațiile internaționale, despre metabolismul relațiilor dintre țări, fără să lase deoparte notificarea câtorva dosare pe care, firesc, le consideră de o importanță deosebită. Vom intra puțin în expunerea sa de o claritate, un echilibru și o consistență rar întâlnite la acest nivel.

„Războiul reprezintă întotdeauna o ratare a umanității”

Dacă președintele Stubb ar fi spus doar atât și merita citat în toate documentele ONU și în cele despre drepturile omului. Discursul său a continuat: „războiul reprezintă o ratare colectivă a valorilor noastre fundamentale”. Desigur, din acest punct se despart mii de drumuri, după cum actorii politici mai au sau nu vreo afinitate cu tema valorilor. În urmă cu 80 de ani, ONU a luat naștere tocmai pentru a coordona aceste opțiuni diferite și a ține în frâu posibile ratări viitoare. Azi, observa Al. Stubb, „țările și-au luat tot mai mult libertatea de a încălca regulile dreptului internațional și de a folosi forța spre a obține teritoriile altor popoare sau să suprime alte națiuni”. Săgețile, riguros formulate, aveau ținte imposibil de confundat. Practic, întregul eșafodaj teoretic a fost doar un preludiu la cele câteva critici extrem de dure pe care le-a prezentat succint, logic, fără ocolișuri.

Ne-a amintit, încă de la început, termeni fundamentali din relațiile internaționale: valori, interese, putere. Apoi i-a luat pe rând, lansând câte o critică tocmai atunci când am fi crezut că rămâne la nivel conceptual. Vorbind despre valori, a repus în discuție raportul dintre statele mici și cele mari (nouă amintindu-ne de celebrul eseu al lui Bibó Istvan de acum jumătate de secol, cu referire la țările Europei Centrale). De data aceasta, președintele puncta discret: „vin dintr-o țară relativ mică, Finlanda. Instrumentele noastre se rezumă la valori și interese. Puterea — hard și soft — este luxul jucătorilor mari. Puterea unei țări mai mici vine din capacitatea ei de a coopera cu alții. Diplomația smart oferă unui jucător mai mic cel puțin o influență relativă”. Desigur, politicienii români pot citi sau nu aceste aserțiuni, se pot considera vizați sau, dimpotrivă, pot trece pe lângă ele în viteză ignorând total cele de mai sus. Dincolo de diversitatea valorilor la care achiesează o țară sau alta, două ar fi direcțiile mari pe care se acționează azi: multilateralismul bazat pe domnia legii și, respectiv, multipolaritatea sau transacționalismul. În primul caz, „judecătorul suprem” este legea și valorile pe care le apără, în cel de-al doilea, interesele și opțiunile părților care „tranzacționează” cu slabă referire la valori. Întrebarea pe care nu se sfiește să o atașeze este în ce măsură aceste interese subiective pot soluționa probleme globale precum dezvoltarea sustenabilă sau încălzirea globală. Urmând cele două logici de mai sus, unele state rămân în sfera respectării legii, altele migrează dintr-un bloc în altul în căutarea satisfacerii acestor interese. Nu e greu să înțelegem că deplânge lipsa de unitate în apărarea/promovarea unor proiecte-cheie, începând din sfera opririi conflictelor și mergând spre diversitatea agendei ONU. „Oportunismul poate fi justificat și rezonabil. Dar, fără valori, politica externă se va lovi, în cele din urmă, de pereți.”

O a doua temă abordată a fost extinderea politicii de putere spre est și sud, aducând pe agenda internațională noi probleme, împreună cu forțe politice, economice, culturale. Diversitatea aceasta însă nu trebuie să treacă de setul de valori fundamentale pe care s-a întemeiat organizația: „suveranitatea și integritatea teritorială a statelor, interzicerea utilizării forței, respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale”. Nimic nu i-a servit mai bine pentru a pune în discuție: războiul Rusiei împotriva Ucrainei, situația din Orientul Mijlociu, războaiele proxy din Sudan și Congo, violențele din Haiti, Mali, Myanmar.

Cum toate aceste probleme ar fi fost în responsabilitatea ONU de soluționare/implicare, președintele Stubb a deplâns deopotrivă structura organizației și a Consiliului de Securitate, ambele rămase la imaginea lumii din 1945. Ca urmare, reforma lor și a mecanismelor decizionale menite să includă reprezentanți ai unor macro-regiuni nereprezentate ar fi o prioritate, astfel încât, dincolo de complexitatea problemelor contemporane, „ONU să-și concentreze eforturile pe cele mai importante obiective ale sale: oprirea și prevenirea războaielor, protejarea drepturilor omului, încurajarea dezvoltării sustenabile”.

Migrații, războaie, crime

Aparent, Donald Trump și-a prezentat realizările primelor luni de mandat. Supărător de des a atacat administrația Biden, cu toate că aceasta ar fi mai curând temă de politică internă, eventual electorală, și nicidecum una de povestit lumii întregi. Cu un ton patetic, uneori melancolic, uneori ironic, a pus totuși pe masă câteva teme grele în termeni extrem de duri.

Cea dintâi, tema migrației ilegale. Numind-o „politica ridicolă a porților deschise”, a lovit în toată lumea: în predecesorul său la Casa Albă, care a admis intrarea în SUA a milioane de imigranți din toate țările, în țările Europei, în traficanții de ființe umane, în țări din America Latină care încurajau aceste acțiuni. Subliniindu-și „succesul” în a opri fluxurile de străini care intrau ilegal în SUA, a atins o paletă extrem de vastă de aspecte subsidiare: „imigranții îți distrug țara” fiind oameni pe care nu i-ai mai văzut, care vin cu cultura, cu religiile lor și încearcă să le impună la tine acasă. A riscat criticându-l pe primarul Londrei, care ar vrea să instituie legea sharia în capitala britanică, dar premierul Starmer a fost vigilent și a respins categoric o asemenea posibilitate. În orice caz, europenii își pot aminti crizele din Köln sau Hamburg, din Italia, Franța sau Elveția. Desigur, Viktor Orbán surâdea pe undeva, dar în scurtă vreme i-a venit ceasul să fie urecheat. La efectele negative ale migrației, Trump a adăugat faptul că șirurile de oameni dezrădăcinați parcurg distanțe lungi prin zone climatice deloc favorabile, lăsând în urmă cadavre la marginea drumului; că acest șiruri favorizează violurile și bătăile, precum și traficul de copii, deseori desprinși de părinții lor spre a fi folosiți ca mână de lucru.

O a doua temă — așteptată de toată lumea — a fost cea a războaielor. Președintele american a susținut că a oprit deja șapte războaie ce păreau interminabile: Cambodgia, Thailanda, Kosovo (?), Congo-Rwanda, Pakistan-India, Israel-Iran, Egipt-Etiopia, Armenia-Azerbaijan și a deplâns neimplicarea ONU în soluționarea conflictelor și în reformele post-conflict. „ONU are un potențial extraordinar, cu care nu face mare lucru”. A ajuns apoi la dosarul iranian, a evocat operațiunea desfășurată de armata americană împotriva complexului nuclear ascuns în munți, după care a spus tranșant: „Iranul este sponsorul numărul 1 al terorismului internațional. Nu trebuie lăsat să aibă arme nucleare!”. Apoi a atacat frontal „tema săptămânii”: Palestina. În iureșul recunoașterii internaționale a statului Palestinian, Donald Trump a deschis atacurilor teroriste din 7 octombrie. Două idei-cheie se desprind din discursul său: „Hamas respinge orice ofertă rațională” și, respectiv, „tema care ar trebui să-i unească pe iubitorii de pace este eliberarea ostaticilor israelieni: cei 20 aflați în viață și corpurile celor 38 omorâți”. Deocamdată, „recunoașterea unui stat palestinian ar fi o recompensă pentru Hamas”. În ceea ce privește războiul din Ucraina, Trump a indicat China si India drept principali sponsori ai Rusiei prin cumpărarea de petrol si gaze de la aceasta, dar nu s-a ferit să critice și țări europene care încă practică acest comerț, printr-o stranie dependență de gazul rusesc.

Mai vechiul său conflict cu tema schimbărilor climatice a continuat cu critici extrem de dure la adresa țărilor care, din lipsă de resurse financiare, au rămas la sursele tradiționale de energie „și fac bani”, în timp ce SUA și Europa, în tentativa de tranziție la energia verde, „pierd bani”, noile tehnologii fiind extrem de scumpe. Continuă să ignore dovezile clare ale modificărilor climatice, dovezi pe care le denumește „cea mai mare excrocherie dezvoltată vreodată în lume”, să considere energia verde un faliment mondial și, totodată, să incrimineze „falsul Acord de la Paris asupra Climei.”

Sub semnul pozitivului, a anunțat că plănuiește un acord internațional de interzicere a armelor biologice, arme care au devenit mult prea sofisticat de distrugătoare încât să poată fi folosite. Iar în final, spre a îmblânzi atmosfera, a lăudat diversitatea globală, specificitatea fiecărei țări, caracterul „majestuos și unic” al fiecărui stat reprezentat în sală.

Epoca imperiilor s-a încheiat

Prezent la sesiunea de urgență a Consiliului de Securitate ONU, sesiune cerută de Estonia, ministrul polonez de externe, Radoslav Sikorski, a avut o intervenție punctuală, dar extrem de percutantă. Întreaga întrunire avea ca scop discutarea încălcării de către Rusia a spațiului aerian al Estoniei, Poloniei și României, fără a fi fost provocată. Posibilitatea ca în viitorul apropiat asemenea acțiuni să se repete, chiar cu mai mare intensitate, a impus evaluarea situației la acest foarte înalt nivel. În intervenția sa, domnul Sikorski a adăugat războiul hibrid purtat de Rusia cuprinzând atacuri cibernetice asupra infrastructurii de transport din Europa sau asupra unor spitale sau instituții financiare, pachete poștale cu material incendiar, ucideri de politicieni. Apoi a transmis reprezentanților Rusiei: ”știm că nu vă pasă de dreptul internațional și sunteți incapabili să trăiți în pace cu vecinii voștri. Naționalismul vostru nesănătos conține o poftă de dominație care nu va dispărea până nu veți înțelege că epoca imperiilor s-a încheiat, iar imperiul vostru nu va fi reconstruit. Fiecare dronă trimisă de eroii Forțelor Armate Ucrainene, Dumnezeu să-i binecuvânteze, aduce acea zi mai aproape de noi”. După ce a subliniat rolul Rusiei în declanșarea celor două războaie mondiale, precum și în configurarea și perpetuarea Războiului Rece, Radoslav Sikorski i-a avertizat că orice rachetă sau avion care va mai survola spațiul țărilor europene fără permisiune va fi doborât fără ca Rusia să păstreze dreptul de a se plânge Consiliului de Securitate.

La cei 80 de ani împliniți, ONU pare a fi depășit de multiplele situații concrete, dar va trebui să învețe din mers dacă va dori să evite propria dispariție, asemeni celei a Ligii Națiunilor. Nu știm dacă mai e capabil, dar timpul nu mai are răbdare cu nostalgicii vremurilor de pace.