O întrebare mă tot frământă de ceva vreme: oare avea Marx dreptate atunci când afirma că sistemele capitaliste au nevoie de război pentru a supraviețui sau, cum ar spune unii politologi de astăzi, pentru a se reseta? Sunt conștient că un răspuns pertinent la o astfel de întrebare nu este ușor de dat. Ar trebui să fiu înzestrat cu o foarte solidă pregătire cel puțin în domeniul economiei, al științelor și al filosofiei politice, dar și în cel al sociologiei, pentru a fi capabil să pun la dispoziția cititorilor mei răspunsul pe care ei îl merită și la care sunt îndreptățiți. Din păcate, profilul meu profesional este limitat, așa încât mă voi raporta la câteva repere de istorie modernă și la câteva din modestele mele lecturi.

În efortul pe care îl voi face, voi pleca de la ideea că, cel mai probabil, Marx a avut dreptate. Istoria secolului XX și îndeosebi cea a celui de Al Doilea Război Mondial susține din plin teza marxistă în discuție. În prezent, este de necontestat faptul că Marele Război — care, în viziunea istoriografiei occidentale, îl cuprinde atât pe Primul, cât și pe cel de-Al Doilea Război Mondial — a avut cauze economice profunde. Foamea după resurse, controlul marilor rute comerciale, promovarea agresivă a protecționismului și a monopolurilor, colonialismul, inegalitățile sociale, starea de cruntă sărăcie în care era ținută marea majoritate a locuitorilor de atunci ai acestei lumi, mai toate acestea intrau în tabloul sumbru al capitalismului ineficient, care îi nemulțumea, deopotrivă, pe deținătorii capitalurilor (atâția câți existau), pe proprietarii funciari (loviți, deloc paradoxal, fie de criza prețurilor mici, generată de supraproducție, fie de costurile foarte mari, de înființare a culturilor, de întreținere, de recoltare și de comercializare a acestora), pe cei mai mulți dintre lucrători și, desigur, pe nefericiții care, șomeri fiind, se bucurau doar de dreptul de a muri de foame, singuri sau alături de cei dragi și de care ar fi trebuit să aibă grijă. Pe scurt și cât mai sintetic, aceasta era realitatea care a determinat izbucnirea celor două conflagrații mondiale. Capitalismul de atunci ajunsese în criză. Banii erau tot mai puțini, locurile de muncă se evaporau, iar penuria și traiul prost deveniseră o realitate comună.

Păstrând proporțiile, oare astăzi nu suntem în aceeași situație? Să facem o mică excursie în istoria recentă a ultimilor 35 de ani. În 1989, sistemele comuniste din Europa Răsăriteană se prăbușesc, cu îngăduința Uniunii Sovietice și cu sprijinul „logistic” al Statelor Unite ale Americii și ale Europei de Vest. Noile realități post-comuniste permit Comunității și, mai apoi, Uniunii Europene să înceapă un amplu proces de extindere. Beneficiile sunt reciproce: Centru și Estul Europei fac cunoștință cu capitalurile eficiente, acelea care, plasate pe noi piețe, încă neexplorate/neexploatate, fac minuni, aduc o mare diversitate de bunuri și de servicii, generează locuri de muncă (relativ) bine plătite și procură confortul personal pentru un număr tot mai mare de oameni. Dar lărgirea Uniunii Europene a fost precedată de o extindere spre est a Alianței Nord-Atlantice, semn că securitatea militară este o condiție absolut necesară ulterioarei plasări și valorificări a capitalurilor. În tot acest timp, Statele Unite ale Americii își asumă rolul — până acum câțiva ani, aproape de nimeni contestat — de jandarm al lumii și de gardian al democrațiilor liberal-pluraliste. Intervențiile militare nord-americane (cu sau fără acordul Organizației Națiunilor Unite), prin Balcani, nordul Africii, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală și de Sud au rezultate foarte diferite. De la succesul la eșecul categoric, practic, Statele Unite oferă lumii un întreg meniu de intervenții politico-militare, în încercarea acestui hegemon de a impune propriul său model de guvernare. Rezultatele le știm. În Balcani este impusă pacea, dar nordul Africii, părți bune din Orientul Mijlociu și din spațiul afgano-pakistanez sunt pierdute pentru democrația liberal-pluralistă și pentru capitalismul pe care îl putem întâlni pe cele două maluri ale Atlanticului. Mai toate aceste perimetre cad în mâna mișcărilor islamiste (deci extremiste) sau în cea a unor lideri autoritari. Trecând peste crizele caucaziene, ajungem la „chestiunea ucraineană”, aceea care ne dă fiori nouă, celor de astăzi.

În contextul unei evidente crize economice, care se manifestă dureros în multe din țările Uniunii Europene (așa cum este cazul Franței, dar și cel al României), pe fondul pierderii în perspectivă a unui foarte mare număr de locuri de muncă, ce vor fi înlocuite de sisteme ale inteligenței artificiale și în ambientul diminuării considerabile a resurselor (de apă, gaz metan, metale rare, combustibili fosili și teren agricol cu fertilitate ridicată), capitalismul de rit occidental are nevoie de un stimulent: războiul. Iar cel din Ucraina — cu un real potențial de extindere în Europa și nu numai — pare a fi exact conflictul de care lumea capitalistă (dornică să înghită noi și noi resurse, dar și piețe de desfacere) are nevoie, indiferent dacă această lume s-a nimerit pe vreun mal al Atlanticului sau pe unul al Pacificului. Unii economiști de mare amplitudine (așa cum este von Mises, Schumpeter sau Veblen) se vor grăbi să ne spună să sistemul capitalist are nevoie de instituții (juridice) eficiente, de stimularea competiției, dar și de o continuă inovare, nu numai pentru a supraviețui, ci și pentru a se adapta unor noi și noi realități sociale. Mai toți acești redutabili economiști l-ar contrazice pe Marx, refuzând să-i valideze înspăimântătoarea teză a supraviețuirii capitalismului grație trecerii lui periodice prin război. Numai că dacă privim la ceea ce fac sistemele politice și economice ale lumii euro-atlantice, ne îngrozim. Înarmarea (de frica Rusiei) a devenit cuvânt de ordine în toată lumea occidentală, iar adaptarea producției industriale la necesitățile unui război ce pare deja declanșat este confirmată de liderii acestor sisteme. În plus, astăzi, în interiorul acelorași sisteme, vedem instituții (juridice) nereformate de decenii (fenomen care asfixiază la propriu inclusiv Uniunea Europeană), respectiv monopoluri și cartelizări corporatiste, susținute de fenomenul hiper-reglementării și care au ucis de mult competiția autentică. Despre inovare, mai ales în lumea vest-europeană, aproape că nici nu mai poate fi vorba (aspect ce poate fi ușor de înțeles prin comparație cu inovarea consumată în lumea asiatică).

Astfel stând lucrurile, sunt tentat să-i dau dreptate ticălosului de prusac și încep să cred, cu durere, nervozitate și disperare, că s-ar putea ca războiul, respectiv conflictul armat cvasi-generalizat este singura cale pentru a încălzi și descătușa economiile occidentale, din care, ideologico-relațional, și economia României face parte.