A.E. Baconsky şi anatemele sale

386

Dintre cei care s-au ocupat vreme îndelungată de opera lui A.E. Baconsky, dintre cei care au stăruit în arhive asupra operei sale, Diana Câmpan mi se pare numele asupra căruia ar trebui să insistăm atunci când ne ocupăm de ultima antologie a poeziei baconskiene. Antologia O sută şi una de poezii, realizată de Diana Câmpan în cunoscuta serie a Editurii Academiei, ne dă posibilitatea să ne amintim şi de poemele de început ale poetului, şi de cele rămase prin reviste. Diana Câmpan îşi începe prefaţa pornind de la admirabilul text al lui Octavian Paler, un important scriitor şi un apropiat al poetului:

„Existau în el doi oameni: un exilat de la miazănoapte, care-şi purta printre noi chipul frumos, distincţia şi nostalgiile heraldice, care impuneau şi iritau, poate, în egală măsură, şi un meridional gata să năvălească pe nisipul unei arene să ia în mână spada şi muleta. Avea tot ce-i trebuia pentru a fi un toreador intelectual de excepţie. Cultură, talent, virtuozitate, inteligenţă curaj, eleganţă, gust al utopiei şi al gratitudinii, cultul onoarei şi orgoliul de-a flutura mulineta cât mai aproape pentru ca riscul să fie mai mare şi victoria mai spectaculoasă. Suferea de boala sacră a entuziasmelor fără leac, de care suferă toţi adevăraţii toreadori şi, lăudând estetica pură a coridei, trăia în realitate etica ei”.

Utopia mirabilă a primelor sale de poezii, cele care hrănesc realismul socialist românesc, partitura meridională din anii cincizeci ai scrisului său, devine stranie contrautopie în ultimele sale volume. Reține anatemele exilatului de la miazănoapte. Şi în poeziile ultimului său an, rămase în revista „Steaua” anatema răsună. Dintre acestea, Diana Câmpan selectează o Nocturnă. Poezia mi se pare exemplară pentru felul în care poetul duce până la capăt o negaţie: felul categoric de a lua în derâdere căile speranţei. Ale încrederii în valorile rostirii „poetice”:

„Noapte şi ochii bisericii ard,/ în albastru şi totul e plin de stafii —/ unele vin din cavernele cu oase încrucişate/ altele vin din vechi aurite imperii moarte de demult,/ altele sunt ale celebrelor personaje ce n-au existat/ niciodată, altele caută urme de fiare, de roţi, altele plâng/ altele cred şi înalţă aceleaşi turnuri pline de somn,/ altele tremură aşteptând un soare incert care trebuie totuşi/ să răsară dizolvându-le în plasma nocturnă… sunt şi stafii/ care cântă/… negre, negre sunt apele acestor canale şi lacuri,/ negre enormele scuturi ale varegilor Bizanţului, negre/ luminile, negrele aripile străzii, negre, negre, negre cresc/ şi cuvintele tale, străinule mult, care treci întrebându-te/ cui i-ai putea fi stafie…”. Aş mai cita şi dintr-o Toamnă berlineză: „alles weg, abgespielt”: „totul s-a dus pe apa sâmbetei”.

În amplul său volum, Gâtul de lebădă. Utopiile răsturnate şi confesiunile mascate ale lui A.E.Baconsky, Diana Câmpan insistă pe larg asupra spaţiilor damnate ale lui A.E. Baconsky. Sunt câteva trepte care trebuie parcurse încet. În Cadavre în vid estetismul lui, zice Nicolae Manolescu, „e crepuscular, adesea funerar”. Poeziile care îi încheie opera sunt funerare, dar există un şir al dezamăgirilor pe care îl putem descoperi mai devreme, în jurnalele sale de călătorie. Baconsky trăieşte în jurnale literatura şi îşi trăieşte statutul său de Poet. În Mitteleuropa periferiilor intenţionam să mă opresc pe larg asupra felului său de a fi vienez. Viena l-a adoptat, şi câţiva dintre prietenii săi din Viena i-au fost devotaţi. Petre Stoica va deveni „vienez”, traducător al lui Trakl (şi) datorită lui A.E. Baconsky. Întâlnirea cu Viena, pentru Baconsky, este însă dezamăgitoare. La Viena ajunge după multe alte călătorii, după mari succese de călător şi traducător, de lider. Viena ar trebui să facă parte din ţara lui de poet.

În Remember. Fals jurnal de călătorie îşi mărturiseşte absenţa celor aşteptate. E în drum spre Paris. Viena rămâne o haltă, deşi întâlneşte oameni importanţi de care se va apropia. „Poeţi austrieci ca Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Erich Fried trăiesc în străinătate.” „Lumea literară a Vienei e fără amploarea pe care o întâlneşti în alte capitale, şi îndeosebi la Paris.”

Există un ritm al amăgirilor şi al dezamăgirilor pe care omul le trăieşte într-un ritm sufocant, iar pagina scrisă nu face decât să numească succesiunea degradărilor. În Corabia lui Sebastian, volum apărut în 1978, la un an după moartea scriitorului, el nu mai oferă cititorului poezii, ci poezii şi antipoezii. Acesta este mesajul testamentar al poetului. A scris, pentru noi şi pentru el, poezii şi antipoezii.

Remarcabilă secvenţa baconskiană realizată de Diana Câmpan pentru volumul O sută şi una de poezii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.