Vasko Popa

Cum în episoade trecute ale periplului nostru prin locurile de văzut, istorisirile de știut dar și poveștile vieților oamenilor de vază ai Banatului am vorbit mai pe larg despre orașul Vârșeț a venit momentul să dăm seamă despre un important poet al Banatului de sud devenit scriitor al Serbiei și aproape necunoscut de către cultura românească. Orice sârb, ba mai mult și oameni din cuprinsul mai larg al fostei Iugoslavii vor tresări la auzul unor versuri ale poetului Vasko Popa și-l vor recunoaște ca om de cultură și concetățean al lor. Românii, chiar din cei mai dedați lecturii de calitate, vor reacționa mult mai puțin. Poate doar la auzul numelui de „Popa” vor reacționa oarecum nedumeriți „parcă e un nume de pe la noi” sau „o fi vre-un ardelean?”. Este considerat unul dintre cei mai importanți poeți din Iugoslavia și Serbia din secolul al XX-lea, iar opera sa a fost tradusă pe scară largă.

Deși viața și activitatea poetului Vasko Popa este legată strâns de Vârșeț el de fapt nu a fost localnic chiar din oraș ci din împrejurimi.
Vasile Popa pe numele său din acte, primit la naștere, vine pe lume la data de la 29 iunie 1922, în satul Grebenaț (Grebenac) în familia unor paori români Emilia şi Vasile Popa. După un vechi obicei românesc ce se mai păstrează pe alocuri și azi, pruncul prim-născut, a primit numele tatălui.

Așezarea Grebenăț (Гребенац / Grebenac) este un sat din comunitatea Bela Tetovo, din Banatul de Sud
situat pe malul drept al râului Caraș.
Prezența populației românești este atestată de la începutul secolului al X-lea. Față de alte sate din jur unde românii au venit mai tîrziu, de dincolo de Mureș, ori din părțile Apusenilor cei din Grebenaț sunt autohtoni de un mileniu. Există o cruce de piatră la cimitirul din Grebenaț din anul 1297 și există document atestat la Viena din anul 1345 despre un proces la tribunal între familia Luca si o altă familie.

Numele de Gerebenac a fost menționat pentru prima dată într-un document din 1341, iar castelul său a fost menționat în 1390. În Evul Mediu, satul aparținea comitatului Krasno (Caraș). Probabil a dispărut în anii 1600, deoarece nu a apărut în recensământul dintre 1690 și 1700. În registrul cameral din 1717, a fost înregistrat ca Krebanak, cu 28 de case. Numele său a fost menționat și pe harta Mercy ca Grebenitz.

În 1770 a fost anexat teritoriului regimentului de grăniceri germano-iliric; După ce regimentul a fost împărțit în două, a rămas în regimentul de grăniceri german sub numele de Grebenácz și mai târziu a aparținut regiunii de grăniceri militare Ilirice-Banat, iar în 1873 a fost anexat comitatului Timișoara.

Unul dintre satele de la granița cu Gerebenc se numea încă Kisvár la începutul anilor 1900, iar celălalt Nagyvár; castelul menționat în carta din 1390 s-ar fi putut afla pe locul acestuia din urmă.

În 1910, din 2.478 de locuitori, 20 erau maghiari, 33 germani, 2.292 români, 68 sârbi și 29 aveau alte limbi materne. Dintre aceștia, 50 erau romano-catolici, 1 greco-catolic, 1 reformat și 6 de religie evanghelică, 2336 ortodocși greci, 2 israeliți, alți 47 (nedenominaționali, nazarineni). 763 de locuitori știau să citească și să scrie, 91 vorbeau maghiara. Satul este locuit și acum în majoritate, de etnici români. La recensământul din 2002 au fost înregistrați 1.017 locuitori. Până la finele primului război mondial a aparținut districtului Biserica Albă din comitatul Timiș.

Satul este locuit și acum în majoritate, de etnici români. La recensământul din 2002 au fost înregistrați 1.017 locuitori.

…………..

Tânărul Vasile Popa a avut un parcurs extrem de sinuos chiar din primii ani urmând să-și finalizeze studiile universitare în câteva etape diferite în trei capitale europene distincte.
După absolvirea cu bine a claselor primare pleacă pentru a continua studiile gimnaziale şi liceale la Vârşeţ unde obține diploma de bacalaureatul în anul 1940.
Izbucnirea la 1 septembrie 1939 a celui de al doilea război mondial avea să încurce mult parcursul universitar al studentului Popa. În anul universitar 1940 – 1941, în lunile octombrie şi noiembrie (1940), este înmatriculat la Facultatea de Filosofie şi Litere din Belgrad. De pe la sfârşitul lui noiembrie 1940 şi până în iunie 1941, este student la Facultatea Tehnică (Politehnica) din Belgrad. Este îndrumat de apropiați și familie să caute un domeniu mai practic ce i-ar fi adus avantaje mai concrete în viață.
În anul universitar 1941 – 1942, devine student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, dând curs îndemnului părinţilor săi români de a trece graniţa în România („pentru o mai mare siguranţă“). În acea epoca România era o țară mai sigură având în vedere alianța militară cu Germania. Războiul era departe în est undeva pe Volga iar traiul în țară era, oarecum, mai liniștit, ferit de efectele directe al celor ce se întâmplau pe front.

În acestă perioadă cunoaşte mai toți reprezentanții marcanți ai culturii românești, mai cu seamă ai liricii din România interbelică, de la corifeii Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu şi George Bacovia, la Ion Vinea (autorul primului manifest al dadaismului, din octombrie 1915, secundat fiind de Tristan Tzara în aplicarea „principiului“ combinatoriei lexicale prin forfecarea textelor mediatice), Gellu Naum (cel mai strălucit euro-reprezentant al suprarealismului „stărilor efialtice“, Virgil Teodorescu dar și alți reprezentanți ai jurnalisticii și ai scenelor bucureștene.
Cum viața nu i-a fost deloc simplă a fost nevoit să plece din nou la drum și a continuat studiile la Universitatea din Viena.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost luat de evenimente și ajunge să lupte în celebrele brigăzi de partizani iugoslavi. Soarta i-a fost din nou potrivnică și este capturat de trupele germane. Așa ajunge să fie închis într-un lagăr de concentrare german din Becicherecu Mare (astăzi Zrenjanin, Serbia). După război, continuă studiile unde le-a început, la Belgrad.
în 1949, Popa a absolvit studiile de filologie romanistică la Facultatea de Filosofie a Universității din Belgrad.
Deși a început să scrie de foarte de tânăr, din timpul liceului, a publicat primele sale poezii în revistele Književne novine (Revista Literară) și în cotidianul Borba (Lupta). Primele încercări literare î-l apropie de limba română fiind mai obișnuit de acasă din sat cu sunetul ei. Dar în timp va scrie preponderent în limba sârbă.
Din 1954 până în 1979 a fost redactor al editurii Nolit. În 1953 a publicat prima sa culegere importantă de versuri, Kora (Scoarță). Printre celelalte lucrări importante ale sale se numără Nepočin-polje (Câmpul fără odihnă, 1956), Sporedno nebo (Cerul secundar, 1968), Uspravna zemlja (Pământul ridicat, 1972), Vučja so (Sarea lupului, 1975) și Od zlata jabuka (Mărul de aur, 1978), o antologie a literaturii populare sârbe. Poemele sale complete, 1943–76, o compilație în traducere în limba engleză, au apărut în 1978, cu o introducere de poetul britanic Ted Hughes.

Popa e un poet care a crescut într-o perioadă de profunde tulburări în întreaga Europă. Supraviețuind, lagărelor și luptelor de gherilă a trăit vremurile opresive în care comunismul a dominat întreaga Europă Centrală și de Est timp de decenii. În ciuda eforturilor statului de a impune „realismul socialist” asupra scrierilor și gândirii cetățenilor săi, Popa a reușit să mențină un stil de scriere care amintește de suprarealismul francez și de tradițiile populare sârbe. A încercat întotdeauna să folosească umorul și imaginile paradoxale pentru a da sens vremurilor în care a trăit.

Pe 29 mai 1972, Vasko Popa a fondat „Comunitatea literară Vârșeț” și a creat o bibliotecă de cărți poștale, numită Slobodno lišće (Frunze libere). În același an, a fost ales membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte.

Vasko Popa este unul dintre fondatorii Academiei de Științe și Arte din Voivodina, înființată pe 14 decembrie 1979 la Novi Sad. Este primul laureat al premiului Branko (Brankova nagrada) pentru poezie, înființat în onoarea poetului Branko Radičević. În anul 1957, Popa a primit un alt premiu pentru poezie, Premiul Zmaj (Zmajeva nagrada), care îl onorează pe poetul Jovan Jovanović Zmaj. A fost un bun prieten al poetului francez Alain Bosquet.

În 1965, Popa a primit premiul de stat austriac pentru literatură europeană. În 1976 a primit premiul de poezie Branko Miljković, în 1978 premiul de stat iugoslav AVNOJ, iar în 1983 premiul literar Skender Kulenović. În 1995, orașul Vârșeț a înființat un premiu de poezie numit după Vasko Popa. Acesta este acordat anual pentru cea mai bună carte de poezie publicată în limba sârbă. Ceremonia de premiere are loc în ziua nașterii lui Popa, pe 29 iunie.

Vasko Popa a scris într-un stil modernist succint, care se datorează mult suprarealismului și tradițiilor populare sârbe (prin influența poetului sârb Momčilo Nastasijević), un stil radical diferit de realismul socialist impus de autorități, care a dominat literatura est-europeană după al Doilea Război Mondial.

El a creat un limbaj poetic unic, adesea eliptic, care combină o formă modernă, adesea exprimată prin limbaj colocvial și idiomuri și expresii comune, cu elemente înrădăcinate în tradiția orală sârbă a poeziei populare epice și lirice, a poveștilor, miturilor, ghicitorilor etc.
În opera sa, motive pământești și legendare se amestecă, miturile ies la suprafață din subconștientul colectiv, moștenirea și cotidianul sunt într-o interacțiune constantă, iar abstractul se reflectă în specific și concret, formând o dialectică poetică unică și extraordinară.

Ted Hughes afirmă în introducerea sa la „Vasko Popa: Poezii complete 1943-1976”, tradusă de Anne Pennington: „Pe măsură ce Popa pătrunde mai adânc în viața sa, carte după carte, începe să pară un univers care trece printr-un univers. Este unul dintre cele mai interesante lucruri din poezia modernă să urmărești această călătorie.”
Poetul mexican și laureat al Premiului Nobel Octavio Paz a spus: „Poeții au darul de a vorbi în numele altora, Vasko Popa avea calitatea foarte rară de a-i asculta pe ceilalți.”

Traducerea Poeziilor complete ale lui Popa de Anne Pennington, cu introducerea sa de Hughes, face parte din „Seria de poezie Persea în traducere”, redactorul general Daniel Weissbort. Criticul literar de top John Bayley de la Universitatea Oxford a recenzat cartea în The New York Review of Books și a scris că Popa a fost „unul dintre cei mai buni poeți europeni care scriu astăzi.” De la prima sa carte de versuri, Kora (Scoarță), Vasko Popa a câștigat constant în statură și popularitate. Realizarea sa poetică – opt volume de versuri scrise pe o perioadă de 38 de ani – a primit aprecieri extinse din partea criticilor atât în ​​țara sa natală, cât și în afara ei. Este unul dintre cei mai traduși poeți sârbi și, la acea vreme, devenise unul dintre cei mai influenți poeți mondiali.

Vasko Popa își conturează maniera non-tradițională, cultivând analogia asimetrică, generată odinioară din retorica antitezei.
În imensitatea cutiei mici încape astfel lumea întreagă:
„Cutia mică crește mereu
Și acum în ea este dulapul
în care s-a aflat ea
Și crește crește tot crește
Și-acum în ea este camera
Și casa și orașul și lumea-n care ea a fost.“

Sau în alt poem:
„Nu deschideți cutia mică
Va cădea din ea bolta cerului
N-o închideți nicidecum
Va reteza creanga veșniciei
Nu dați cu ea de pământ
Se vor sparge în ea ouăle soarelui
N-o aruncați în aer
Se vor rupe în ea oasele pământului“.
Întâlnirea bucureșteană din 1962 a lui V. Popa cu Gellu Naum, liderul Grupului suprarealist român din 1945, a fost nu doar simbolică, ci și formativă dovedind că gândurile trec peste granițe.

Vasko Popa a murit pe 5 ianuarie 1991 la Belgrad și este înmormântat în Aleea Cetățenilor Merituoși din Cimitirul Nou din Belgrad. Popa a fost căsătorit cu Jovanka „Haša” Singer de când s-a mutat la Belgrad în anii 1940 până la sfârșitul vieții sale. În 2001, la un an după moartea ei, cenușa doamnei Hasha a fost depusă alături de rămășițele lui Vasko.
În necrologul din The New York Times, autorul menționează că poetul englez Ted Hughes l-a lăudat pe Popa ca fiind un „poet epic” cu o „viziune vastă”.