Ziua în care Dumnezeu și-a luat liber. Execuția lui Gheorghe Doja

5393

Spânzurat, decapitat, jupuit, otrăvit, lapidat, fiert, electrocutat, dezmembrat, strangulat, crucificat, sufocat, gazat, devorat de crocodili sau de bancurile de piranha, strivit de elefant, sfârtecat de cai, ars pe rug, tras pe roată, azvârlit din avion ori ciuruit de plutonul de execuție. Sunt doar o parte a supliciilor cunoscute de victimele pedepsei capitale de-a lungul timpului. În toată această industrie a cruzimii, perfecționată cu drăcească migală de imaginația umană, martiriul lui Gheorghe Doja reprezintă un fel de non plus ultra. Pentru unii, chiar cea mai oribilă execuție din câte s-au consemnat vreodată.

Muza cu bicepși

Până la execuția sa, biografia lui Doja a adunat toate ingredientele unui personaj controversat: tâlhar, cavaler, nobil, criminal, căpetenie de cruciați, rege neîncoronat al țăranilor și damnat. Nu mai puțin condimentată e istoria postmortem a secuiului: aproape ignorat preț de mai bine de trei secole, e recuperat de istoriografia maghiară abia pe la mijlocul veacului XIX, pentru ca în următorii o sută de ani, imaginea lui să treacă prin tot malaxorul dezbaterii academice și publice, de la renegat la supraom.

Nu e ușor să fii erou: după Al Doilea Război Mondial, Doja e revendicat și reinventat de comuniștii maghiari, dar și de colegii lor doctrinari de la București. Pentru a se legitima, ideologii luptei de clasă aveau nevoie de rădăcini, de precursori. În lipsa lor, le-au fabricat. Prin urmare, realismul socialist l-a venerat pe Doja ca pe un idol pur sânge: s-au scris despre el cărți, s-au făcut filme, i s-au dedicat poezii și cântece și a fost muza cu bicepși a artiștilor plastici din epocă. Imaginea de azi a eroului nostru se zbate însă între indiferență și regrete. Mai puțin în presa americană, unde Doja a ajuns să conducă topul celor mai ieșite din comun execuții aplicate conducătorilor din istorie.

Imaginea Transilvaniei de ținut horror, populat de vampiri și vrăjitoare, nu e doar mit sau fructul imaginație scriitoricești a lui Bram Stoker. Pe lângă execuția lui Gheorghe Doja, literatura dedicată istoriei torturii și pedepsei capitale amintește nu o dată și de execuțiile lui Horea și Cloșca, trași pe roată în februarie 1785, ca să nu mai vorbim de faptele de cruzime ale lui Vlad Țepeș. Aproape că nu există muzeu european al torturii în care să nu găsești măcar o referire dacă nu chiar o statuie a lui „Dracula”.

Level 2

Povestea lui Gheorghe Doja (pe numele său real Székely György și, mai târziu, Dózsa György) a avut mai multe momente cheie. Două dintre ele îmi par însă decisive pentru soarta sa, ambele consemnate în anul de grație 1514, cel în care Doja a condus campania cruciaților împotriva otomanilor și, apoi, rebeliunea împotriva nobilimii maghiare.

Primul astfel de moment a fost cel care l-a scos din anonimat: duelul cu Ali din Epir, figură legendară și temut comandant al spahiilor, corpul cavalerilor de elită al otomanilor. Scena l-ar fi făcut gelos până și pe Sergiu Nicolaescu:

În ultima zi din făurar, la Belgrad, armata maghiară dădea piept cu otomanii, conduși de viteazul Ali. Toți îi știau de frică turcului, dar îi respectau aura de războinic desăvârșit. Nu exista maghiar prezent pe câmpul de luptă, spune Albert László Barabási, în volumul său Burst, dedicat în bună parte lui Gheorghe Doja, care să nu fi cunoscut măcar un om dovedit de Ali.

„Era un bărbat înalt, cu pomeții lați. Vârfurile ascuțite ale mustății sale atârnau mai jos chiar decât barba-i deasă. Călărea un cal puternic și aproape tot corpul îi era acoperit de o cămașă veche din zale. Pe cap purta o cască ce aducea mai curând cu un vechi bidon de oțel, prinsă cu o curea de piele la fel de învechită. Scutul său purta semnele numeroaselor lovituri primite în luptă și abia dacă-i mai puteai descifra blazonul pe el”, scrie Barabási despre Ali.

Când cele două oști au ajuns față în față, Ali s-a adresat adversarilor săi: „Maghiari! Dacă e printre voi vreun bărbat gata să-și dovedească voinicia, unul care are încredere în forțele lui, să facă un pas în față și să se lupte cu mine. De la egal la egal.”

Ali era un tip a cărui prezență înmuia și genunchii celor mai bravi. Cine să se fi încumetat să se lupte cu el? Invitația la duel a născut imediat un val de rumoare printre cavalerii maghiari, după care s-a lăsat o liniște ce devenea tot mai apăsătoare, întreruptă doar de dăngătul clopotelor. În cele din urmă, cel care a făcut pasul în față și a răspuns provocării a fost, bineînțeles, Gheorghe Doja.

Duelul a fost scurt. Doja ar fi acționat cu o precizie aproape chirurgicală, lăsându-l pe marele Ali din Epir fără braț și fără suflu. Se năștea un nou erou: Doja e făcut cavaler, primește cadou un sat și dreptul de a purta un blazon simbolizând eroica-i faptă.

Dacă am fi într-un joc video, momentul următor ar fi cel de trecere la nivelul doi. E marți, 27 mai 1514, ziua în care Doja, aflat în fruntea celor cca. 40 000 de oșteni ai săi, e oprit din campania de recucerire a Constantinopolului și se decide să întoarcă armele împotriva nobilimii. Și își pune oameni să aleagă: ori renunță și pleacă acasă, ori rămân să lupte cu el.

Sunt înfipte în pământ două cruci. Primii sunt puși să se adune la cea din stânga, ceilalți, la cea din dreapta. Începe regruparea. Cei mai mulți o iau spre crucea din stânga, care la un moment dat cade. Călugărul care o păzea o reînfige și mai zdravăn în pământ, dar crucea cade din nou. Semn rău! Călugărul reașează crucea și pentru a treia oară. O parte a celor care voiau să renunțe încep să aibă îndoieli. „Dumnezeu nu vrea!”, se auzea în mulțime. Câțiva s-au speriat, alții au ieșit din rând și au luat-o spre crucea din dreapta. În mijlocul degringoladei, crucea din stângă cade și pentru a treia oară, întâmplare care declanșează în mulțime un vuiet și apoi incantații sălbatice: „Dumnezeu nu vrea! Dumnezeu nu vrea! Dumnezeu nu vrea!”

„Prima oară a fost o întâmplare. A doua oară, un semn. A treia oară nu putea fi altceva decât o minune. Călugării au îngenuncheat, urmați de țărani. Folosindu-se de moment, Doja se adresează mulțimii: Printre tunetele și fulgerele Cerului, a trebuit să apară Dumnezeu pentru a da pildă lumii cu pedeapsa exemplară cuvenită necredinței. <<Dumnezeu nu vrea!>>, se auzea mai departe din gura tuturor. Și oamenii s-au înrolat într-un război despre care habar nu aveau împotriva cui trebuie să-l poarte”, notează Barabási.

A urmat rebeliunea cu care Doja a intrat definitiv în istorie, încheiată cu luptele de asediere a Timișorii, când armata condusă de Ioan Zápolya (în maghiară: Szapolyai János sau Zápolya János) a pus capăt aventurii lui Doja, capturându-l. Ironia sorții a făcut ca victoria să fie decisă de neconvenționala oaste a secuilor lui Zápolya, a cărei prezență a fost hotărâtoare în tranșarea victoriei de partea guvernatorului Transilvaniei și viitor rege al Ungariei.

Într-o Europă în care credința în Dumnezeu era vectorul social principal, Doja nu era nici pe departe ușă de biserică. Din contră, înainte de a fi primit titlul de cavaler a fost un tâlhar și un criminal la drumul mare. Există documente care atestă acest lucru. „Păcatul” său a fost însă acela de a se fi răzvrătit împotriva mai marilor zilei. Spaima pe care au tras-o aceștia în timpul rebeliunii țărănești inițiate și conduse de el le-a întunecat mințile, iar pedepasa aplicată a fost pe măsura acestei spaime.

Picturi dintr-o execuție

Nu există execuție consemnată de istoriografia maghiară de o cruzime precum cea a lui Gheorghe Doja. Mai mult, nici istoria altor popoare nu prea cunoaște ceva similar. În fine, dacă ar exista vreo scală sau un indice al suferinței, crucificarea lui Isus ar fi sub cota martiriul lui Doja.

Conform calendarului Gregorian, 20 iulie 1514, data execuției lui Gheorghe Doja, a căzut într-o zi de luni. Începea o nouă săptămână și, se credea, o nouă lume. Peste numai 12 ani, însă, în 1526, regatul Ungariei era îngenuncheat de turci, la Mohács, într-unul din momentele cele mai negre din istoria maghiarilor.

 

Continuarea aici: blog.cosmeanu.ro

 

LĂSAȚI UN MESAJ