Ziua în care Dumnezeu și-a luat liber. Execuția lui Gheorghe Doja

5246

Spânzurat, decapitat, jupuit, otrăvit, lapidat, fiert, electrocutat, dezmembrat, strangulat, crucificat, sufocat, gazat, devorat de crocodili sau de bancurile de piranha, strivit de elefant, sfârtecat de cai, ars pe rug, tras pe roată, azvârlit din avion ori ciuruit de plutonul de execuție. Sunt doar o parte a supliciilor cunoscute de victimele pedepsei capitale de-a lungul timpului. În toată această industrie a cruzimii, perfecționată cu drăcească migală de imaginația umană, martiriul lui Gheorghe Doja reprezintă un fel de non plus ultra. Pentru unii, chiar cea mai oribilă execuție din câte s-au consemnat vreodată.

Muza cu bicepși

Până la execuția sa, biografia lui Doja a adunat toate ingredientele unui personaj controversat: tâlhar, cavaler, nobil, criminal, căpetenie de cruciați, rege neîncoronat al țăranilor și damnat. Nu mai puțin condimentată e istoria postmortem a secuiului: aproape ignorat preț de mai bine de trei secole, e recuperat de istoriografia maghiară abia pe la mijlocul veacului XIX, pentru ca în următorii o sută de ani, imaginea lui să treacă prin tot malaxorul dezbaterii academice și publice, de la renegat la supraom.

Nu e ușor să fii erou: după Al Doilea Război Mondial, Doja e revendicat și reinventat de comuniștii maghiari, dar și de colegii lor doctrinari de la București. Pentru a se legitima, ideologii luptei de clasă aveau nevoie de rădăcini, de precursori. În lipsa lor, le-au fabricat. Prin urmare, realismul socialist l-a venerat pe Doja ca pe un idol pur sânge: s-au scris despre el cărți, s-au făcut filme, i s-au dedicat poezii și cântece și a fost muza cu bicepși a artiștilor plastici din epocă. Imaginea de azi a eroului nostru se zbate însă între indiferență și regrete. Mai puțin în presa americană, unde Doja a ajuns să conducă topul celor mai ieșite din comun execuții aplicate conducătorilor din istorie.

Imaginea Transilvaniei de ținut horror, populat de vampiri și vrăjitoare, nu e doar mit sau fructul imaginație scriitoricești a lui Bram Stoker. Pe lângă execuția lui Gheorghe Doja, literatura dedicată istoriei torturii și pedepsei capitale amintește nu o dată și de execuțiile lui Horea și Cloșca, trași pe roată în februarie 1785, ca să nu mai vorbim de faptele de cruzime ale lui Vlad Țepeș. Aproape că nu există muzeu european al torturii în care să nu găsești măcar o referire dacă nu chiar o statuie a lui „Dracula”.

Level 2

Povestea lui Gheorghe Doja (pe numele său real Székely György și, mai târziu, Dózsa György) a avut mai multe momente cheie. Două dintre ele îmi par însă decisive pentru soarta sa, ambele consemnate în anul de grație 1514, cel în care Doja a condus campania cruciaților împotriva otomanilor și, apoi, rebeliunea împotriva nobilimii maghiare.

Primul astfel de moment a fost cel care l-a scos din anonimat: duelul cu Ali din Epir, figură legendară și temut comandant al spahiilor, corpul cavalerilor de elită al otomanilor. Scena l-ar fi făcut gelos până și pe Sergiu Nicolaescu:

În ultima zi din făurar, la Belgrad, armata maghiară dădea piept cu otomanii, conduși de viteazul Ali. Toți îi știau de frică turcului, dar îi respectau aura de războinic desăvârșit. Nu exista maghiar prezent pe câmpul de luptă, spune Albert László Barabási, în volumul său Burst, dedicat în bună parte lui Gheorghe Doja, care să nu fi cunoscut măcar un om dovedit de Ali.

„Era un bărbat înalt, cu pomeții lați. Vârfurile ascuțite ale mustății sale atârnau mai jos chiar decât barba-i deasă. Călărea un cal puternic și aproape tot corpul îi era acoperit de o cămașă veche din zale. Pe cap purta o cască ce aducea mai curând cu un vechi bidon de oțel, prinsă cu o curea de piele la fel de învechită. Scutul său purta semnele numeroaselor lovituri primite în luptă și abia dacă-i mai puteai descifra blazonul pe el”, scrie Barabási despre Ali.

Când cele două oști au ajuns față în față, Ali s-a adresat adversarilor săi: „Maghiari! Dacă e printre voi vreun bărbat gata să-și dovedească voinicia, unul care are încredere în forțele lui, să facă un pas în față și să se lupte cu mine. De la egal la egal.”

Ali era un tip a cărui prezență înmuia și genunchii celor mai bravi. Cine să se fi încumetat să se lupte cu el? Invitația la duel a născut imediat un val de rumoare printre cavalerii maghiari, după care s-a lăsat o liniște ce devenea tot mai apăsătoare, întreruptă doar de dăngătul clopotelor. În cele din urmă, cel care a făcut pasul în față și a răspuns provocării a fost, bineînțeles, Gheorghe Doja.

Duelul a fost scurt. Doja ar fi acționat cu o precizie aproape chirurgicală, lăsându-l pe marele Ali din Epir fără braț și fără suflu. Se năștea un nou erou: Doja e făcut cavaler, primește cadou un sat și dreptul de a purta un blazon simbolizând eroica-i faptă.

Dacă am fi într-un joc video, momentul următor ar fi cel de trecere la nivelul doi. E marți, 27 mai 1514, ziua în care Doja, aflat în fruntea celor cca. 40 000 de oșteni ai săi, e oprit din campania de recucerire a Constantinopolului și se decide să întoarcă armele împotriva nobilimii. Și își pune oameni să aleagă: ori renunță și pleacă acasă, ori rămân să lupte cu el.

Sunt înfipte în pământ două cruci. Primii sunt puși să se adune la cea din stânga, ceilalți, la cea din dreapta. Începe regruparea. Cei mai mulți o iau spre crucea din stânga, care la un moment dat cade. Călugărul care o păzea o reînfige și mai zdravăn în pământ, dar crucea cade din nou. Semn rău! Călugărul reașează crucea și pentru a treia oară. O parte a celor care voiau să renunțe încep să aibă îndoieli. „Dumnezeu nu vrea!”, se auzea în mulțime. Câțiva s-au speriat, alții au ieșit din rând și au luat-o spre crucea din dreapta. În mijlocul degringoladei, crucea din stângă cade și pentru a treia oară, întâmplare care declanșează în mulțime un vuiet și apoi incantații sălbatice: „Dumnezeu nu vrea! Dumnezeu nu vrea! Dumnezeu nu vrea!”

„Prima oară a fost o întâmplare. A doua oară, un semn. A treia oară nu putea fi altceva decât o minune. Călugării au îngenuncheat, urmați de țărani. Folosindu-se de moment, Doja se adresează mulțimii: Printre tunetele și fulgerele Cerului, a trebuit să apară Dumnezeu pentru a da pildă lumii cu pedeapsa exemplară cuvenită necredinței. <<Dumnezeu nu vrea!>>, se auzea mai departe din gura tuturor. Și oamenii s-au înrolat într-un război despre care habar nu aveau împotriva cui trebuie să-l poarte”, notează Barabási.

A urmat rebeliunea cu care Doja a intrat definitiv în istorie, încheiată cu luptele de asediere a Timișorii, când armata condusă de Ioan Zápolya (în maghiară: Szapolyai János sau Zápolya János) a pus capăt aventurii lui Doja, capturându-l. Ironia sorții a făcut ca victoria să fie decisă de neconvenționala oaste a secuilor lui Zápolya, a cărei prezență a fost hotărâtoare în tranșarea victoriei de partea guvernatorului Transilvaniei și viitor rege al Ungariei.

Într-o Europă în care credința în Dumnezeu era vectorul social principal, Doja nu era nici pe departe ușă de biserică. Din contră, înainte de a fi primit titlul de cavaler a fost un tâlhar și un criminal la drumul mare. Există documente care atestă acest lucru. „Păcatul” său a fost însă acela de a se fi răzvrătit împotriva mai marilor zilei. Spaima pe care au tras-o aceștia în timpul rebeliunii țărănești inițiate și conduse de el le-a întunecat mințile, iar pedepasa aplicată a fost pe măsura acestei spaime.

Picturi dintr-o execuție

Nu există execuție consemnată de istoriografia maghiară de o cruzime precum cea a lui Gheorghe Doja. Mai mult, nici istoria altor popoare nu prea cunoaște ceva similar. În fine, dacă ar exista vreo scală sau un indice al suferinței, crucificarea lui Isus ar fi sub cota martiriul lui Doja.

Conform calendarului Gregorian, 20 iulie 1514, data execuției lui Gheorghe Doja, a căzut într-o zi de luni. Începea o nouă săptămână și, se credea, o nouă lume. Peste numai 12 ani, însă, în 1526, regatul Ungariei era îngenuncheat de turci, la Mohács, într-unul din momentele cele mai negre din istoria maghiarilor.

Doja nu era străin de acest deznodământ: zdruncinarea status quo-ului prin rebeliunea condusă de el a slăbit într-atât unitatea și funcționalitatea statului maghiar încât puținii ani trecuți de la sfârșitul rebeliunii nu au fost suficienți pentru redresare. Dacă, în schimb, rebeliunea țărănească și-ar fi atins scopurile, istoria întregii regiuni s-ar fi scris altfel. „Ceea ce nu s-a realizat niciodată e la fel de important ca și lucrul împlinit”, conchide Barabási. Dar asta e o altă poveste. Să vedem însă cum s-a scris istoria execuției acestui personaj legendar.

Odată prins, nobilii responsabili cu judecarea lui Doja s-au pus pe strâns metode de tortură și pe elaborat regia execuției sale. Imaginația lor nu a cunoscut limite, zecile de grozăvii propuse fiind de un sadism bestial. La final, versiunea demo a execuției suna cam așa: Doja să fie așezat pe un tron încins, să i se pună pe cap o coroană încinsă și să poarte în mână un sceptru încins și el. Corpul viu al victimei urma să fie sfâșiat de comandanții lui de încredere.

Pedeapsa trebuia să fie exemplară pentru a tăia elanul oricui s-ar mai fi încumetat să se răzvrătească împotriva nobilimii. Exemplară a fost și execuția fratelui lui Gheorghe Doja, Gergely, care s-a bucurat însă de clemență: a fost doar decapitat, cu sabia. La ordinul lui Ioan Zápolya, călăul a tăiat apoi corpul lui Gergely în trei, sentința fiind executată sub privirile lui Gheorghe Doja. Acesta nu a cerut și nici nu ar fi primit clemență, deși știa că nu-i va fi ușor. Și-a păstrat prezența de spirit și caracterul puternic până în ultima clipă. A cerut doar, susțin unele mărturii, ca măcar fratele său să fie cruțat.

Sarcina gealațior era ingrată: dacă nu lucrau cu suficientă precizie, victima sfârșea prea repede. Zápolya voia, însă, un eveniment spectaculos, care să dureze cât mai mult și să aibă un efect cât mai puternic asupra oamenilor. Și i-a ieșit.

Oroarea a început cu pregătirea scenei pentru sângeroasa ceremonie: un scaun înalt, coroana și sceptrul, toate din metal. După ce au potrivit „tronul”, călăii au bătut în pământ, în fața lui, un țăruș de fier cu care urmau să fixeze victima. Au încălzit apoi tronul, coroana și sceptrul. Doja, mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, a fost așezat pe tron (metodă folosită deja de Inchiziția spaniolă) și, cu un clește metalic, călăii au pus pe capul lui coroana și, în mână, sceptrul.

Supliciul a fost completat de clemența acordată comandanților lui Doja în cazul în care acceptau să mănânce din corpul viu al liderului lor. Asta, după ce au fost ținuți în condiții atât de mizere încât unii dintre ei au murit încă înaintea execuției. Cei care au supraviețuit, în număr de nouă, se spune, au fost duși la locul execuției după zile de înfometare. Mulțimea adunată îi privea ca pe niște umbre ale vitejilor de odinioară. Au fost puși să danseze în jurul lui Doja și să muște apoi din corpul lui. Cei care nu au acceptat umilința, au fost omorâți pe loc.

Doja, care se spune că ținea cu mândrie sceptrul înfierbântat, nu a cedat nici atunci. „N-a plâns, nu s-a văitat și n-a fost marcat de cele trăite”, nici măcar când foștii lui comandați, îngroziți de spectrul execuției, mușcau din el. Grație puterii sale trupești și sufletești, a rămas conștient și în acele clipe, strigând vorbe de ocară subalternilor săi. Nu putea însă îndura prea mult. În scurt timp, chinurile l-au doborât și și-a dat duhul.

Câteva detalii tehnice. Legenda spune că cele trei instrumentele metalice folosite la execuție au fost încălzite până la incandescență. Totuși, oricâtă putere de caracter ar fi avut Doja, n-ar fi putut rezista torturii, organismul lui ar fi cedat și și-ar fi pierdut conștiința, susține istoricul Zoltán Géczi. Scopul execuției era de a lungi cât mai mult suferința. E mult mai probabil, așadar, ca instrumentele să nu fi fost incandescente, ci doar încălzite până la limita suportabilului. Mai mult, dacă tronul ar fi fost încins, cei puși să mânânce din corpul lui Doja nu s-ar fi putut apropia de el, din cauza căldurii eliberate de metalul încins. Nici durata de o oră, cât susțin unele mărturii că ar fi durat execuția, nu pare verosimilă. Oricât de rezistent ar fi fost fizicul secuiului, n-ar fi putut suporta 60 de minute de astfel de chinuri. Exagerările sunt rezultatul imaginației populare și al propagandei nobilimii, care avea tot interesul ca povestea execuției lui Doja să îngrozească cât mai multă lume.

Oribilul spectacol nu s-a terminat însă aici: călăii au strivit membrele și vertebrele de la gâtul cadavrului lui Doja, după care l-au decapitat și l-au tăiat în patru. Cele patru părți ale corpului său au fost expuse, spre luare aminte, la Buda, la Pesta, la Belgrad și la Oradea. Capul său a fost trimis de Zápolya judecătorului-șef al Seghedinului, Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja.

Malpraxis

Tulburătoarea poveste a martiriului lui Gheorghe Doja are și un post scriptum. Se spune că atunci când Ioan Zápolya a fost uns rege al Ungariei și i-a fost pusă Sfânta Coroană, aceasta i-a alunecat de pe cap. Proaspătul monarh a prins coroana din aer și a mai salvat din situație. Nobilii prezenți la penibilul moment nu l-au menajat însă: „Ia uitați, nu vrea coroana să-i stea pe scăfârlie pentru că a fost neîndurător cu regele țăranilor. L-a pedepsit Dumnezeu că l-a încoronat pe Doja cu o coroană încinsă.”

Martori ai supliciului de la Timișoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăși Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai. Moment de care amintește și azi monumentul ridicat în Piața Maria din oraș, simbol al execuției lui Doja și, peste secole, kilometrul zero al unei alte revolte de proporții, cea din decembrie 1989. Zápolya și ai lui au vrut un antimodel și au creat, în schimb, un supererou.

 

LĂSAȚI UN MESAJ