Zece ani de la aderarea la Uniunea Europeană, între „beneficii” și falimentul producătorilor agricoli din Timiș

148

În luna ianuarie 2017, s-au împlinit 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, iar în această perioadă 25 de fabrici de procesare a laptelui au dat faliment numai în Timiş. Din cei 18.700 de fermieri existenţi în judeţ, cei mai mulţi sunt mici şi mijlocii, iar aceştia, de mai mulţi ani, se află în moarte clinică, o moarte impusă cu cinism chiar de gulerele albe de la Bruxelles.

Aderarea la UE nu a adus nimic bun?

De ce se întâmplă asta? În primul rând condiţiile de producţie şi funcţionare impuse de UE sunt imposibil de îndeplinit şi de cele mai multe ori sunt aberante, iar şansele de finanţare inexistente. Băncile, în cârdăşie cu mai marii de la Bruxelles şi cu puternicele corporaţii occidentale şi americane impun, de asemenea, condiţii de împrumut şi garanţii care nu pot fi îndeplinite de către bieţii fermieri locali.

Viorel Matei, fost senator în Parlamentul României, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Cereale şi Plante Tehnice Timiş şi consilier judeţean, susţine că, de fapt, producătorii agricoli locali nu au avut nimic de câştigat prin aderarea României la Uniunea Europeană.

viorel-matei

Care a fost şi continuă să fie dezavantajul principal? Din momentul în care am intrat în UE, am fost incluşi într-o piaţă comună cu forţe profund inegale. Oferta noastră nu a putut fi la acelaşi nivel cu cea impusă de alte ţări europene cu tradiţie – Germania, Italia, Franţa, Austria sau Marea Britanie –, datorită subvenţiei foarte mari de care beneficiau și continuă să beneficieze aceste ţări. De exemplu, în primul an de la aderare, fermierul român a primit 50 de euro pe ha de la UE, iar fermierii din aceste state aveau o subvenţie ce depăşea 300 euro pe ha. Prin urmare forţele erau de o inegalitate extremă. Aşadar, producătorul timișean a intrat pe o piaţă concurenţială cu un avantaj minim. Pe de altă parte, UE a căutat să îşi impună interesele în detrimentul ţării noastre, transformând-o într-o piaţă de desfacere pentru producţia, de cele mai multe ori, de o calitate îndoielnică a marilor corporaţii occidentale şi americane.

„Noi suntem, scriptic, în UE, faptic, suntem numai contribuabili şi un loc pentru experienţele UE. Suntem consumatorii produselor pe care nu le consumă ei. Se experimentează în ceea ce priveşte produsele agroalimentare, legislaţie şi tot ce îi vine neamţului sau francezului în cap. Mai este şi Bulgaria, dar bulgarii ştiu să lupte pentru ţara lor şi să îşi apere interesul, dar noi ne luptăm între noi. Polonia este o „piatră” în care UE şi-a rupt dinţii.  Un alt „beneficiu” pentru UE este Marea Britanie. O ţară demnă, un popor demn, care a ştiut să spună „Destul!”. Nu neamţul şi francezul comandă în ţara noastră, ci noi, britanicii, suntem stăpâni pe destinul nostru. Germanii şi francezii au reuşit să cucerească politic şi financiar Europa. Românilor le-au fost deschise porţile pentru a fi slugile Europei. UE ne-a dat dreptul de a fi slugi. Dacă suntem în UE, cum i se permite unei ţări ca Austria să ne taie pădurile? E hoţie la codru mare, în cârdăşie cu conducătorii României, foşti şi actuali. O să citim din romane că am avut păduri, 6,9 milioane ha de codri. La ora actuală nu ştiu dacă mai sunt 5 milioane de ha. Întrebarea este: Dacă sunt membru al UE de ce nu sunt apărat de UE? De ce nu se aplică şi la mine în ţară aceeaşi legislaţie care se aplică în Austria, Germania sau în Franţa?”, se întreabă Viorel Matei.

„Nu am unde vinde !”

Un lucru este clar! Odată cu aderarea la UE, producătorii agricoli români nu au fost pregătiţi concurenţial să reziste în confruntarea pe o piaţa comună extrem de dură. În plus, a fost şi un exces de zel al autorităţilor sanitar-veterinare, al inspectorilor Direcţiei de Sănătate Publică, al celor de la Protecţia Consumatorilor sau al celor de la Mediu și de la Ape. Toate aceste autorităţi de verificare şi control au anihilat speranţele de viaţă ale producătorilor agro-alimentari autohtoni.

Coraş Ardelean conduce Asociația Crescătorilor de Bovine „Narcisa” din Timiș, are și o fabrică de procesare a laptelui în Maşloc, județul Timiș, din anul 2000, şi a reuşit să investească foarte mulţi bani pentru a îndeplini normele impuse de UE, dar din păcate nu are o piaţă de desfacere. Produce mai mult decât vinde, iar în aceste condiţii nimeni nu poate rezista. Fabrica a fost cumpărată cu 40.000 de dolari, iar în 2006, cu un an înainte de aderarea la UE, Coraș a fost nevoit să aleagă între a fi sau a nu fi!

coras-ardelean

„Atunci am ras tot şi cu 160.000 de euro am luat o linie de procesare nouă mult mai productivă şi modernă. Din păcate, nu pot vinde la nivelul capacităţii fabricii. Nu există o piaţă de desfacere bună. Nu am unde vinde”, spune Coraş.

O altă dovadă că scopul evident al Uniunii Europene este ca ţara noastră să rămână o piaţă de consum, nu un producător eficient de bunuri, este aşa-numita Lege a hypermarket-urilor sau Legea nr. 321, „îmbunătăţită” cu Legea 150 din 2016, care nu este aplicabilă. De fapt, obiectivul este falimentul producătorului autohton.

„Dacă va mai apărea vreodată această lege, ceea ce sunt circumspect, chiar dacă am dori să asigurăm piaţa 51% cu produsele noastre cred că nu mai are cine. 25 de fabrici de lactate din Timiş s-au stins. Această lege niciodată nu va fi pusă în aplicare. Nu se vrea. Acesta e şi scopul. Am încercat să vând prin hypermarket, dar nu se poate. Un producător român nu poate îndeplini condiţiile impuse de hypermarket-urile occidentale. Bila ne-a propus o colaborare, dar ei au un depozit la Breaza, în mijlocul ţării, pe la Braşov, un depozit central. Dacă eu vreau să duc la Bila, din vestul ţării marfa mea trebuie să meargă până acolo şi apoi să fie redistribuită în funcţie de condiţiile lor. Eu vând produse lactate care rezistă până la 5-10 zile. Numai brânza care este mai maturată rezistă mai mult. Păi, până ajung la Breaza şi înapoi, pot depăşi termenul. Condiţiile sunt puse clar artificial ca să ne blocheze accesul pe piaţă. Sunt firme mari din România care nu au acces în hypermarket-uri. Nu numai eu”, spune Coraş.

Mai are vreo şansă producătorul din Timiş?

Se pare că, în condiţiile date, nu mai e nimic de făcut, fiindcă există o luptă dintre forţe mult prea inegale, scopul fiind clar falimentul producătorului autohton. Potrivit lumeasatului.ro, în România există în prezent 830.000 de ferme de subzistență cu o suprafață cuprinsă între 1 și 5 hectare de teren și doar 13.100 de exploatații de peste 100 de hectare. În total, marii latifundiari ai României controlează 5,2 milioane de hectare de teren arabil, în vreme ce restul celor aproape zece milioane de locuitori din mediul rural dețin împreună 4,5 milioane de hectare de teren organizat în ferme de subzistență. În ceea ce privește beneficiile marilor exploatații în materie de prosperitate a comunităților și a oportunității privind locurile de muncă, reprezentanții fermierilor mici și medii au o cu totul altă părere.

„Acești samsari au depopulat satele, au sărăcit zone întregi, pentru că ei au devenit mari latifundiari în aceste zone. Dacă vă veți uita pe o hartă a săraciei în România, făcută chiar de ASAS, veți vedea că unde sunt mari conglomerări de terenuri, mari firme deținătoare de suprafețe de teren, și sărăcia populației din zonă este cea mai acută din România”, a declarat Claudiu Frânc, președintele Alianței ROPAC.

„Vreau să trag un semnal de alarmă. Nu sunt şanse de redresare în situaţia actuală. Fermierii mici şi mijlocii sunt în moarte clinică. Pot să îi ţină în perfuzii şi în medicamentaţie, dacă nu sunt soluţii de a-i trata şi a-i face funcţionabili şi viabili, totul e inutil. Producătorul din Timiş trebuie să îşi vândă marfa pe piaţa internă sau chiar să şi exporte, mai ales în condiţiile în care, în acest moment, se importă mai mult pentru consum. Eu sunt optimist, dar nu pot să nu recunosc această situaţie extrem de gravă cu care noi, producătorii agricoli, ne confruntăm”, a atras atenţia Coraş Ardelean, din Mașloc.

LĂSAȚI UN MESAJ