Zbigniew Brzezinski, dezvrăjitorul incomplet înțeles

94

Ultima jumătate de veac s-a derulat sub protecția unui ochi abil și a unei minți profunde, clarvăzătoare, dincolo de amăgirile propagandei politice. „Un om briliant, dedicat și loial“ –  îl descria fostul președinte american Jimmy Carter pe consilierul său de politică externă și securitate națională, Zbigniew Brzezinski. Un analist fin, care a știut încă din negura anilor ’50 să citească funcționarea sistemului sovietic și, pe acest fundament, să propună președinților americani soluții non-antagoniste atât în timpul lungului Război Rece, cât și în anii de căutări identitare care i-au urmat. Acum a plecat și se cuvine să evaluăm cât și ce am înțeles din lecțiile sale, în ce măsură suntem mai pregătiți să co-existăm într-o lume globală, cât de profund reușim să detectăm limitele iluziilor noastre.

Viitorul doctorand și profesor la Harvard, ulterior la Columbia University provenea dintr-o familie de diplomați polonezi din ceea ce astăzi este estul Ucrainei. S-a născut la Varșovia dar, datorită numirii tatălui său în diferite ambasade, a avut  (ne)șansa de a cunoaște încă de mic copil, ascensiunea nazismului în Germania (1931-35), epurările staliniste în URSS (1936-38), apoi de a asista, din îndepărtatul Montreal, la plasarea Poloniei în sfera de control sovietic, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Avea să-și revadă țara natală abia în 1957, după ce numeroase evenimente tragice îi vor fi marcat istoria contemporană. În schimb, intra în viața adultă cu concluzia că „o mare parte din politica mondială este o luptă fundamentală“… dar și cu o percepție personală, complexă asupra situației din estul Europei, percepție ce îi va fi confirmată de convulsiile realității. Propuneri politice stranii la vremea lor, bătălii strategice sau conceptuale cu establishmentul Casei Albe sau cu lumea academică i-au adus tot atâta respect cât și inamici, recunoaștere și controverse. Și a lăsat în urmă o lume puțin predictibilă, cu toate că ar fi putut fi mai bună, dacă liderii politici ar fi luat aminte la avertismentele sale. În semn de respect și omagiu, vom prezenta câteva principii definitorii pentru moștenirea lui Zbigniew Brzezinski, cu speranța ca, măcar acum, să se găsească mai mult răgaz și deschidere pentru a reflecta la ele.

A formulat primele clarificări structurale și corelații în dizertația de masterat (1950, McGill University, Montreal) cu privire la diferitele naționalități care viețuiau în interiorul URSS-ului și, mai ales, la relația lor cu ideologia și sistemul politic sovietic. Tema era de mare actualitate în epocă, Stalin fiind încă în viață și controlând cu acribie tocmai înăbușirea identităților etnice, religioase, naționale prin binecunoscutele politici de deportare, epurare, condiționare a celor mai elementare drepturi de declarare a afilierii naționale și suportarea consecințelor ierarhiei între națiuni, respectiv între acestea și ideologia comunistă. Departe de a fi fost o temă exotică, problema identității din imperiul sovietic l-a ajutat pe Brzezinski să înțeleagă funcționarea sistemului, riscurile prezente dar și slăbiciunile pe termen mediu și lung și astfel să definească totalitarismul ca instrument analitic, dar și să prevadă stagnarea acestuia ca sistem.

Conceptul de totalitarism fusese deja definit de către Hannah Arendt și de Carl Friedrich. Primul semn al naivității epistemice din jurul său a fost tocmai insistența lumii academice de peste ocean în a analiza relația între societate și sistemul totalitar, naivitate împotriva căreia va insista în numeroase scrieri („Blocul sovietic: unitate și conflict“ dar mai ales în „Dictatură și autocrație totalitară“, studiu semnat împreună cu mentorul său, Carl Friedrich). Pentru Brzezinski, totalitarismul este o invenție a secolului XX, datorită componentei tehnologice de care dispune și pe care își fundamentează „organizarea și metodele de control total… a unei mișcări motivate ideologic și dedicate deconstrucției și reconstrucției totale a societății de masă“. Acest regim se aseamănă cu regimurile autoritare, și acelea auto-declarate democrații populare, dar și faptul că liderul nu este răspunzător în fața nimănui. Practic, ceea ce le aseamănă este tocmai lipsa de răspundere a celor ce iau decizii sau le aplică împotriva societății. Ca urmare, devine posibilă perfecționarea mijloacelor de impunere și control, creând noua realitate a sistemului totalitar. Elementele pe care se construiește acesta sunt: ideologia atent elaborată cu scopul de a genera omul nou, perfect; partidul unic, de masă; sistemul de terorizare a populației prin intermediul poliției politice; monopolul asupra comunicațiilor în masă, dar și a folosirii forței și a tuturor formelor de arme; respectiv, economia centralizată.

Studiile din tinerețe asupra URSS-ului îl vor ajuta acum să completeze profilul teoretic al totalitarismului cu (cel puțin) două elemente cu impact major în evoluția sistemului sovietic dar și, prin consecințe, a celui internațional. Primul este acela că epurările nu reprezentau doar o formă de perversitate umană, ci calea general adoptată de promovare socială și, mai ales, politică. Teama de ele menținea adeziunea (chiar și pasivă) la linia regimului, în timp ce fiecare eroare era taxată în favoarea celor ce-și vânau ascensiunea. Etica este anulată și substituită de funcția  socială a rotației cadrelor. De aici, în timp, decăderea calității liderilor, până la transformarea lor în simpli „birocrați sterili“, lipsiți de imaginație sau cultură politică (vezi comparația între Bukharin și Kaganovich).

O a doua lecție fundamentală este că sistemul se osifică, nu are resurse de transformare, de evoluție. „Statele totalitare sunt statice în formă și funcție“. Ca urmare relativizarea ideologiei împreună cu industrializarea duc, în mod inechivoc la erodarea sistemului, la alterarea cursului și deci, la degenerare, datorită menținerii și chiar lărgirii prăpastiei între lideri și populație. Din toată propaganda afișată rămâne doar „problema puterii“…  Soluția ar fi fost cooptarea specialiștilor, a „talentului social“ la vârful procesului decizional. Cum știm, alta a fost evoluția…

Consecința cea mai importantă a înțelegerii stagnării sistemului este atitudinea pe care Brzezinski o va adopta în sfera relațiilor internaționale și care va defini întreaga sa filosofie politică. Este vorba despre  înlocuirea principiului precaut al detente (promovat de Henri Kissinger) cu angajarea pașnică, o structură în care se generează, treptat, comunicare și un oarecare grad de colaborare, în funcție de reacțiile celorlalți jucători de pe piață (elasticitatea), urmărind tot timpul menținerea unei marje de control și consolidarea poziției SUA pe plan mondial în favoarea democrației sau cel puțin a soluțiilor diplomatice.

De pe această platformă, îl va consilia pe președintele Lyndon Johnson (1966–68) în promovarea drepturilor civile în țară, în deschiderea spre țările Europei de Est precum și în favoarea limitării conflictului din Vietnam. Discursul „Construirea de Conexiuni“ (1966) al președintelui a fost inspirat și apoi redactat de Zbigniew Brzezinski. A demisionat din Consiliul de Planificare Politică al Departamentului de Stat tocmai ca protest față de prelungirea războiului asiatic, în special după descinderea personală în teatrul de război. În 1968 îl găsim consilier al vice-președintelui Hubert Humphrey, sfătuindu-l să renunțe la susținerea condominium-ului cu URSS-ul asupra sferelor de influență dar și să revizuiască politica SUA în Orientul Mijlociu. Războiul de șase zile îl va determina să joace un rol activ în pregătirea și semnarea, în septembrie 1978 a Acordurilor de la Camp David între primul ministru israelian Menachem Begin și președintele egiptean Anwar El Sadat, sub protecția președintelui Jimmy Carter, acorduri ce au reglementat procesul de pace între foștii beligeranți și au adus semnatarilor Premiul Nobel în 1978.

Un rol insuficient cunoscut l-a jucat în reformatarea relațiilor diplomatice între Statele Unite și China. Brzezinski a înțeles că vremea alianței sino-sovietice trecuse și prin mișcări strategice inteligente, putea folosi Republica Populară Chineză ca un al treilea pol de putere internațională, chiar dacă, spunea adesea, doar o putere regională. Ca urmare, va duce o campanie intensă de re-evaluare a poziției Chinei ca potențial partener economic și mai ales, strategic, înlăturând  suspiciunea că Beijing-ul ar susține regimul lui Pol Pot în Cambogia dar și pe acelea de promovare a unui regim totalitar. După luni de negocieri, Statele Unite vor semna, în 1978, acordurile diplomatice cu China, retrăgând recunoașterea Taiwan-ului, a cărui soluționare va fi amânată pentru vremuri mai prielnice. Ideea centrală era aceea a inexistenței unei eterogenități a sistemului comunist, ci, dimpotrivă, a acțiunii unor constelații de putere. Ca urmare, spunea Brzezinski, relația China – URSS putea deveni una dinamică, dacă SUA va favoriza, după caz, o relație sau alta, încurajând linia hard dintr-o țară spre a controla celălalt actor sau va sprijini acordurile economice cu o parte, spre a determina comportamentul celeilalte. De aceea, dincolo de recunoașterea plenară a încălcării drepturilor omului în ambele cazuri, a orientat politica externă a SUA spre promovarea relațiilor de cooperare moderată atât cu Moscova cât și cu China. La acea oră, aceasta din urmă putea chiar ajuta Statele Unite în oprirea conflictelor asiatice.

În același sens, a încercat limitarea efectelor Revoluției Islamice din Iran, dar ezitările președintelui Jimmy Carter precum și disensiunile de la Casa Albă au prelungit criza diplomaților americani la Teheran și au facilitat instalarea puterii fundamentaliste în fosta țară aliată. Este creatorul strategiei americane în Afghanistanul invadat de Sovietici în 1979, a alianței cu Pakistanul în vederea „sporirii costurilor pe care URSS-ul avea sa-l plătească. Atunci, SUA a înarmat mujahedinii atât cu armament provenind din țările aliate, cât și din vânzările ilicite făcute de armata sovietică, în teritoriu.

Pentru Europa, contribuția inestimabilă a lui Brzezinski rămâne participarea la pregătirea și semnarea acordurilor SALT I și II, respectiv convocarea Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa, CSCE, devenit, între timp, OSCE. În timp ce SALT I (Strategic Arms Limitation Talks) limita fabricarea și deținerea de către SUA și, respectiv, URSS a unui număr de arme nucleare, numeroase aspecte nereglementate ar fi făcut obiectul unui nou tratat. Semnat în iunie 1979, SALT II nu a mai fost ratificat, ca urmare a invaziei sovietice în Afghanistan.

Simțind slăbirea continuă a regimului de la Moscova dar și consolidarea mișcărilor disidente în Cehoslovacia (Charta 1977), respectiv Polonia (începuturile Solidarității), Brzezinski a convins leadership-ul a numeroase țări, inclusiv din lagărul socialist, să semneze Acordurile de la Helsinki, punând bazele Organizației CSCE și, mai ales, oferind dizidenților o armă ce își va dovedi eficiența cu asupră de măsură: Coșul III, adică reglementările privind drepturile omului, respectarea acordurilor internaționale și soluționare pașnică a conflictelor, reglementări semnate de Moscova și apoi folosite atât în țările Europei de Est cât și în Rusia pentru subminarea regimurilor totalitare și promovarea tranzițiilor democratice.  După 1990, a formulat strategia de susținere a independenței Ucrainei, cu scopul declarat de a preveni întoarcerea Rusiei la politicile imperialiste. „Fără Ucraina, Rusia nu există ca imperiu Eurasiatic“, spunea, ca argument principal. Rusia are nevoie de o populație creștină și slavă, altfel rușii, cu demografia lor negativă, riscă sa devină minoritari în raport cu populația musulmană din sud. Pentru o mai bună guvernare și, mai ales, pentru facilitarea reformelor interne, Brzezinski a propus chiar o confederare internă a Rusiei, într-o Republică europeană, una Siberiană și una Extrem-Orientală, cu agende și resurse diferite, dar eliberate de mâna ideologic-constrângătoare a Moscovei.

„Istoria ne-a învățat că un popor care domină alte popoare nu poate fi fericit“, spunea Boris Elțîn, citat de Brzezinski. Doar că noua putere a lui Vladimir Putin a preferat întoarcerea la neo-imperialism, punând în discuție toate declarațiile de bune intenții dar mai ales șansele Rusiei de a se reforma și a intra în parteneriate reale cu Europa și Statele Unite, într-un proiectat pluralism global…

În 4 mai anul acesta, Zbigniew Brzezinski, ca într-un cuvânt de rămas bun, rezuma situația lumii în care ne lăsa: „Un leadership american sofisticat este soluția sine qua non a unei ordini mondiale stabile. Nu o avem pe cea dintâi, în timp ce ordinea mondială se înrăutățește“! A încercat să ne explice multe, dar nu am fost suficient de receptivi. Și acum, a plecat….

LĂSAȚI UN MESAJ