Vremea

123

Sunt supărat pe timp. Ca orice muritor care-și vede de lungul zilelor. Și am toate motivele să fiu așa, dar n-am ce face. Cu timpul probabil, însă, nu mă împac deloc. Această speranță de viață a vremii de azi mă scoate din minți. Și nu pentru că se măsoară cu trâmbița, din oră în oră, la toate buletinele de știri. Nici pentru că-mi confiscă liniștea părinților. Ci pentru că-mi spune mie, un biet supus al naturii, ce înseamnă frumos și urât. Vreme frumoasă și vreme urâtă. De parcă eu n-aș ști. Aflu că e frumos afară, dacă e cald, și urât, dacă e frig. Că e bine, dacă nu plouă, și rău, dacă plouă. Frumosul și urâtul, binele și răul — aruncate pe fereastră de radarele meteorologice. Cu atât mai destoinic, cu cât se apropie weekend-ul, obsesia noastră de luni până joi.

Iar cuvintele lui Radu, fiul eminentului profesor timișorean Eugen Todoran, îmi vin în minte, iată, parcă de mai departe decât din cerurile spre care a plecat. Frumoasă-i vremea mohorâtă!, spunea bunul prieten al lui Marcel Tolcea, prea scurtă vreme și-al meu, privind pe geam cu toată umanitatea-mpreună.

Și oricum ar fi vremea, constatările sunt sumbre. Nu e normal cum e, și o să fie și mai și. Adică mai rău: frigul mai rece și căldura mai caldă. Ce dacă mă bucur eu de o zi toridă, uscată, sau de una răcoroasă, cu ploaie. Treaba mea! Dar nu e bine. Apocalipsa trebuie integrată în show, nu în spectacolul frunzelor care se înverzesc sau, dimpotrivă, cad. Omul urban trebuie să primească, întocmai și la timp, ceea ce i se cuvine. Să i se livreze la domiciliu o poveste cât mai polițistă. Pe celălalt om, străvechi, agrar, să-l lăsăm unde e — departe. Sau, de fapt, unde nu mai e.

Și cum își ridica el ochii la cer, cândva, să afle cum va fi vremea! Câtă candoare nepedepsită de tehnologie și, mai ales, de entertainment! Seninătatea lui în fața seninului, fie el și noros, îmi aduce aminte de ziaristul de serviciu de la începutul anilor nouăzeci. Care, cu fax-ul blocat sau fără o rolă nouă până la închiderea ediției, ieșea în curtea redacției și, cu ochii la stele, bătea, din burtă, la mașina de scris, temperatura de a doua zi. De azi, cum nu uita să culeagă referindu-se la mâine. Și cum, cu aceeași inocență cu care completa un gol de 1000 de semne din pagina 16 cu ultima descoperire a oamenilor de știință britanici, din burtă, desigur, scria că vremea se va menține… ca ieri.

Acum, vremea nu se mai menține, toate măsurătorile în timp real confirmă dinamica ei de-a dreptul spectacoloasă. Iar când se menține, tot se mișcă. Noi o oprim, o facem stare și o prezentăm publicului nostru nevrotic, flămând de catastrofism. E suficient să nu ne desprindem — de parcă am fi cu toții cel puțin aviatori — de aparatele noastre și vom afla. Pe ore, minute, secunde, în câteva momente. Să ne concentrăm, să nu pierdem cumva ploaia transmisă-n direct. Și să răspundem odată la telefon, când ne sună cineva drag, de departe, îngrozit de ceea ce vede că se întâmplă în orașul nostru. Prăpăd, potop — iată cuvintele care definesc realitatea meteo, nu ceea ce vedem noi pe fereastră: o ploaie scurtă, de vară.

Și așa și e — sfârșitul lumii — în lumea noastră cu acoperișuri și canalizări cum sunt. Cu boli cardio-vasculare și bătrâni fără palărie, în mijlocul zilei de august, cum avem.

Dar mă grăbesc să închei, să nu pierd rubricile meteo din jurnalele de prânz, întâlnirea cu mitropoliții lor, prezentatorii, cei cu prestarea de la starea vremii. Sexy sau eterni, actori sau Jurci, trebuie să-i ascult. Și să le citesc hărțile pline de coduri, ca un analfabet funcțional în așteptarea unei salvări de oriunde: un telefon grijuliu și conștient de căderea inteligenței mele sub cotele apelor Dunării în limba rusă. Unul care să mă lumineze: Ai văzut?! Va fi caniculă?! Nu e de ieșit din casă până dieseară! Să aveți apă și tot ce vă trebuie! Trageți rulourile și vă odihniți!

 

LĂSAȚI UN MESAJ