Vocile de altădată ale Timișoarei

423

Era pe la mijlocul anilor ’80, când ne-am stabilit la Timișoara, venind din Caransebeșul pe jumătate încă germanizat, în anul de grație 1986. În pofida mizeriei de final a comunismului de sorginte naționalist-ceaușistă, capitala Banatului își mai păstra, totuși, portretul inefabil de oraș central-european, ce-i drept, tot mai schilodit de nebunia distrugerilor arhitectonice provocate de marele cârmaci-demolator!

Primul șoc pe care l-am avut, la scurtă vreme după mutare, s-a petrecut chiar pe strada cu case vechi, dar elegante, prin arhitectura lor mic-burgheză, unde aveam domiciliul cel nou.

O stradă liniștită, din cartierul Fabric, unde puteai întâlni aproape toate etniile Banatului de câmpie. Pe lângă românii-neaoș, pe strada purtând numele poetului romantic Vasile Cârlova, întâlneai, la două case distanță, nemți, maghiari, evrei, sârbi, bulgari și, desigur, țigani. Un melanj de etnii conlocuitoare, cum li se spunea pe vremea socialismului, care conviețuiau aproape fără fisuri unele cu celelalte, într-un soi de vecinătate a tandreții, cum nu mai puteai întâlni, altundeva, în România.

Șocul cu pricina, de care am apucat să pomenesc mai devreme în text, avea legătură cu faptul că, deși abia sosit pe strada amintită, copilul de treisprezece ani care eram la vremea aceea a fost primit imediat și cu simpatie în colectivitatea extinsă a puștilor care domiciliau, dintotdeauna, pe strada Cârlova. Micile mele frici că voi fi respins de copiii din cartier, pe motiv că nu eram de-al lor, adică timișorean get-beget, s-au risipit mai repede decât norii pufoși, alunecând pe un cer de vară calmă!

Instantaneu, băieții și fetele de vârsta mea mi-au întins, cu bucurie nemimată, mâna prieteniei lor absolute, fără să mă simt, câtuși de puțin, un provincial poposit printre ei, copiii născuți, iar nu adoptați, ai Timișoarei. Al doilea, poate mult spus șoc, pe care aveam să-l ,,experimentez” cu același prilej, a fost faptul că, atunci când ne întâlneam la joacă, cu toții vorbeam exclusiv românește. Asta în pofida melanjului etnic atât de pestriț, de care aminteam mai înainte, regăsit în întreg arealul cartierului Fabric. Dacă între ei vorbeau, firesc, în limba părinților lor, adică nemții în limba germană, ungurii în limba maghiară, sârbii în sârbește, imediat ce ne întâlneam  în grup lărgit pe stradă, toată suflarea ,,copilărească” a bătrânului Fabric vorbea cu naturalețe în limba patriei comune!

Același gest, de-o normalitate rară în alte provincii ale României de atunci, dar mă tem că și de azi, l-am regăsit și la părinții prietenilor mei de joacă, care se comportau și ei  la fel de deschis și de altruist, indiferent de ,,învelișul” etnic, în relația cu ceilalți. Găseai, fără fasoane, o ușă deschisă și o mână solidă de ajutor la depanatorul de electronice neamț, pe numele lui Hansi, atunci când televizorul alb-negru sau ,,parțial color” amuțea din cauza vechimii sale ancestrale. Cum, tot așa, puteai apela cu încredere absolută la serviciile excelentului tinichigiu Ioji, atunci când Dacia obosită a familiei prindea rugină pe la toate încheieturile!

Casa noastră de la numarul 36 era încadrată,  deoparte, la numarul 35, de cea a familiei bătrânului evreu Schubert, în vreme ce, la numărul 37, locuia o familie de țigani numiți –  în jargonul colorat al epocii – de ,,mătase”, cu care,  vreme de mai bine de cinci ani, cât am locuit acolo, am avut relații, fără exagerare, absolut prietenești. Așa încât, nu fără o umbră de tainică și tremurătoare nostalgie, pot astăzi mărturisi cu mâna pe inimă că îmi lipsesc și acum acei oameni minunați de pe strada Cârlova, de la finele anilor ’80!

Dacă ceva îi lipsește astăzi cu adevărat Timișoarei, cred că e vorba tocmai de melanjul ei etnic de odinioară! Și anume de nostalgia după nemții ei plecați pe capete încă de la sfârșitul acelor ani, altminteri negri, din perspectiva comunismului agonizant, dar și după solidaritatea creată, tot în anii aceia, tocmai ca un răspuns la urâțenia omniprezentă a regimului politic din epocă.

Cum ar veni, simplificând duios, ne lipsesc profund astăzi vocile și sufletele de altădată ale Timișoarei!

1 COMENTARIU

  1. „Pe lângă românii-neaoș, pe strada purtând numele poetului romantic Vasile Cârlova, întâlneai, la două case distanță, nemți, maghiari, evrei, sârbi, bulgari și, desigur, țigani.”

    Da si, pentru ca trebuia sa se confirme „ultimii vor fi cei dintai”, aceia care au reusit sa iasa in fata, sa fie cei dintai, sa se ridice astazi la nivelul de „Simbol al Timisoarei”, sunt chiar ultimii din enumerarea de mai sus.

LĂSAȚI UN MESAJ