Vă rog, din nou, „dublu circuit”!

228

Am fost un mare amator de servicii de taximetrie. Ce să fac?! Ale tinereții banchete (din spate)! De la un timp, însă, fără a avea mașină sau bicicletă, fără a alege tramvaiul sau troleibuzul în locul autoturismelor galbene, fără a sta prea mult pe-acasă, am devenit un consumator moderat de conversații cu taximetriștii. Pentru că drumurile mele urbane sunt ceva mai scurte, nu pentru că nu-mi place să pălăvrăgesc, să răspund invitațiilor insistente la dialog ale moderatorilor de la volan. Să împing politețea până pornește, ca pe un motor înecat. Sună a resemnare ce spun, dar am început să merg pe jos chiar și două stații la rând. Pe vreme bună!

Sunt, așadar, uns cu toate husele scaunelor și îmbătat cu toți brăduții de la retrovizoarele taxiurilor timișorene. Dar, mai ales, mereu recunoscător vocii dispecerei, în fața căreia mă-nclin adesea cu câtă grație mi-a mai rămas în telefon. Și mi-a rămas destulă, credeți-mă, chiar dacă am pierdut unul de curând, într-un taxi Logan. Care, în calitate de al doilea obiect ce-mi stă în grijă (până dispare!), s-a adăugat, în ultimele trei săptămâni, perechii de ochelari rătăcite pe locul din dreapta spate al unei Solenze (!) galbene. Bineînțeles, vina îmi aparține în ambele cazuri. Sunt neatent, cu capul în nori: un zăpăcit care promite-n zadar să se-ndrepte oglinzii din baie și celor din jur. Dar, în același timp, unul „memorabil”, recognoscibil măcar — îmi place să cred. Prea mult, după cum se dovedește, mai nou, din plin. Fiindcă tot eu sunt cel care, pe vremuri, primeam înapoi de la taximetriști celulare, acte, bagaje de mână chiar. Eu, cel atât de „în siguranță” pe mâna șoferilor, atât de relaxat anunțând o pierdere dispeceratului tandru, iertător, grijuliu. O gazdă întotdeauna perfectă, care, țin minte, acum mai bine de 7 ani, m-a sunat la București, la Romexpo, la un târg de carte, să mă întrebe dacă nu cumva sunt în gară. Unde urma să fiu a doua zi…

Dacă am prins „anii nebuni” ai taximetriei de după ’90, cu negocieri usturătoare, cu ceasuri supraturate (ce bine era fără!), cu triburi de rechini la gară și Catedrală, cu boxe la maximum și rable pe post de limuzine, cu bâte de baseball și lanțuri de bicicletă ruginite lângă schimbătoarele de viteze, dacă am trăit „tranziția” spre bonul fiscal și tariful fix pe kilometru, cu „licențierea în Drept și Economie” a driver-ilor galbeni (obligați să fie așa — ce comentarii furibunde a stârnit înfolierea mașinilor!), cu  interzicerea fumatului, și de o parte, și de alta (șofer–client), dacă am apucat și epoca bună de după 2001 (din care am încercuit episodul de mai sus), acum nu știu, din nou, ce să mai cred. Mai cu seamă despre „bătrânii cumsecade” care te iau dintr-un loc și te duc în altul. Cei care, acriți de starea actuală a profesiei practicate, refugiați în nostalgia „vârstei de aur” a taximetriei, în tinerețea lor profitabilă și apusă de mult, în fanteziile erotice cu clientele de Discoland și Park Place, transportă niște oameni fără însușiri. Pentru firmă, pentru taxe la stat și ce mai rămâne — puțin, prea puțin pentru ei! Și sunt și hăituiți pe deasupra: de GPS, de aplicații, de sisteme integrate, de dispeceră. Au ajuns chiar să preia comenzi „în orb”, fără a ști destinația clientului — să se fenteze! Tocmai ei, „binevoitorii” pentru care, cândva, o cursă la trenul de dimineața însemna, cu cât distanța era mai scurtă, cu atât mai mult „dublu circuit”.

Că nu am mai văzut nici ochelarii (ce ironie!) și n-am mai auzit nici telefonul (fără valoare ca model, dar important pentru agendă) nu mă mir. Cu toate că am anunțat imediat pierderea lor, iar eforturile și empatia dispecerelor au fost reale. Ajungem la șofer (care n-a răsuflat, de dragul politeții, nici măcar un „îmi pare rău, dar am căutat peste tot…”) și la păcatul clientului luat imediat după mine. Ultimul, un individ, desigur, fără educație: un hoț. Ca și cel dinainte: un mincinos și, mai ales, un căscat. Așa să fie! Noi, clienții, suntem iarăși de vină. Ne bucurăm pentru niște dioptrii +2 și un smartphone din epoca de piatră, cu sute de numere în memorie.

Iar cu sărăcia (cu duhul) rămâne cum se știe: „dublu circuit”.

LĂSAȚI UN MESAJ