Unde te ia pofta să trăiești veșnic

1554

Eram convins că numai preoţii ortodocşi sunt mari specialişti în a stoarce, la înmormântări, ultimile rezerve de lacrimi de pe fundul ochilor roşii ai rudelor şi prietenilor. Puteam să jur că numai ei ştiu să amplifice – până la punctul de rupere – durerea celor ce stau la căpătâiul mortului, reamintindu-le cât de plin de viaţă şi de energie a fost acesta, câte fapte bune a făcut, săracul, pentru familie, pentru prieteni, pentru societate, ce pâinea lui Dumnezeu era şi cum împărţea din el la toată lumea… înfometată.

Dacă înşirurirea realizărilor dispărutului nu dă rezultate care să se cuantifice rapid în batiste şi şerveţele apărute de prin poşte şi buzunare, popa îşi drege glasul şi “atacă” ţintit: copiii ce rămâni orfani (chiar dacă bieţii de ei au sărit de 60 de ani), soţiile iubitoare ce îşi vor continua viaţa în singurătate şi lipsuri (deşi întreaga adunare întoarce instinctiv capul spre amantul proaspetei văduve, venit la cimitir să se asigure personal că răposatul nu mai dă semne de întoarcere acasă), mama care îşi vede, iată, copilul mort, tata care îşi duce, acum!, fiica pe ultimul drum, cel fără de întorcere etc.

Destul de rar am asistat la slujbe de înmormântare la care preotul a căutat să atenueze suferinţa, nu să răsucească “meşteşugite” cuvinte în inimile şi aşa frânte ale celor de la căpătâiul decedatului. Parcă e o întrecere nevăzută şi cinică între oamenii în sutană: cine provoacă hohote mai mari de plâns, acela-i mai bun! Şi nu contează religia în care se oficiază slujba.

Am asistat, cu ceva timp în urmă, la o slujbă în limba maghiară. A fost un spectacol pe care nu-l voi uita în veci! Scădea fluxul lacrimilor pe obrajii celor din familia decedatului şi se mai potolea jalea prietenilor, popa, fără să clipească, avea grijă să le activeze. Ba să le şi amplifice! L-am urmărit consternat cum trăgea pur şi simplu cu coada ochiului să vadă efectele cuvintelor sale: se înăbuşă rudele suficient de mult în plâns, ori mai respiră? Mai au energie să tragă un hohot, şi încă unul, şi încă unul? Există vreun colţişor uscat de batistă? Cum răspunsul la toate aceste probabile întrebări din mintea purtătorului de sutană era da, el şi mai abitir lucra din vorbe, dar şi din gesturi. Mânile popii aveau un rol important în acel show sinistru, pe care îl dădea la căpătâiul semenului trecut în nefiinţă.

Toată adunarea plângea de se zguduia pământul sub ea, numai eu nu. N-aveam nici măcar o lacrimă în colţul ochilor, iar asta l-a întărâtat, parcă, şi mai tare pe maestrul ceremoniei, care de acum mi se adresa numai mie. Patosul îi creştea, vocea îi vibra, mâinile i se frângeau. Eu – nimic! Îl priveam fix, fără să clipesc. El a pus o palmă pe cosciug, aproape că l-a mângâiat, cealaltă şi-a dus-o în dreptul inimii, în timp ce cuvintele i se rostogoleau dintre buze şi îmi căutau, ca nişte viermişori, calea spre suflet. Doar că al meu era de piatră! Iar eu – neclintit, ca Negoiu! Şi aşa am rămas vreo 10 minute, timp în care preotul a făcut asistenţa să se înece de plâns. Mă gândeam atunci că numai şi pentru a-i scuti pe cei dragi de un astfel de calvar, şi tot merită să trăieşti o veşnicie…

Când şi-a dat seama că nu mă poate învinge, popa a făcut o cruce marea deasupra mortului, a încheiat în forţă slujba şi m-a mai privit încă o dată, cu ciudă. Eu am dat din cap într-n fel anume, m-a dus spre el şi i-am şoptit: părinte, nu ştiu o boabă ungureşte.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ