Un vis

102

Mă visez elev într-a douășpea, la Olimpiada de Fizică. Faza Națională. Naționala lui Contra. Mi-am luat magneziul de dimineață, cum pare că și-a luat și România Cosminului, țara cu cele mai multe amicale din Europa acestui timp. Fiindcă prietenești au fost și ultimele contre din trecutele preliminarii: prietenești „pe puncte”. Mi-am luat, spuneam, elementul din grupa 2, perioada 3, după Mendeleev, dar nu scap de clipit în fața subiectului.

Stau în banca mea, pe „Ion Oblemenco”, și citesc la tabelă problema al cărei final sună cam așa: câte pietre trebuie să-și bage în buzunare rădăcina de iarbă ca să se înece, din dragoste neîmplinită pentru fotbal, în pământul din centrul Craiovei, iar sufletul ei să se ridice spre crampoanele lui Băluță sub forma unui fir de-a pururea verde, nemuritor și rece?

Și citesc și recitesc întrebarea și mă bucur că nu sunt la proba de BAC, ci doar la un amical, la un examen de palmares, greu, imposibil de trecut, însă, din fericire, nedecisiv.

Dar gazonul, ca și hârtia, suportă orice. De la legende la mediocri. De la împiedicați la vedete. E locul, suprafața unde cetățenia de idol se acordă pe bandă rulantă. Și tot pe bandă rulantă se retrage. Dar cine o acordă? Președinții, adică suporterii. Cum numai ei, ca niște Dodoni de serviciu, o pot retrage Băseștilor de pe teren.

Așa că mă trezesc din coșmarul problemei mele de fizică Dodonii lui Mititelu, o realitate dureroasă, fie că ne place, fie că nu. Dodonii aruncând, înaintea unui meci interțări, cu scaune albastre spre un Craioveanu ce sărută pe frunte leul alb oltenesc. (Dacă i-ar fi sărutat laba dreaptă cu care ține spada ridicată, lucrurile ar fi stat, cu siguranță, altfel. Iar scaunele, la locul lor — nu-i așa, dragi suporteri?!)

Dragi suporteri, dragi consecințe ale maoismului din fotbalul românesc al ultimilor 28 de ani. Dragi victime ale „Marelui Salt Înainte” și ale „Revoluției Culturale”, ale unui unui Mao jumătate Sandu, jumătate Dragomir. „Saltul”, soldat cu pauperizarea istoriei, „Revoluția”, cu negarea ei până la chiașnizare, voluntarizare, într-un cuvânt, ilfovenizare de stat. Un fenomen care putea măcar să ne pună în gardă, dacă nu mai mult.

Fiindcă, după ilfovenizarea fotbalului de stat, nimic mai firesc decât teleormanizarea statului.

LĂSAȚI UN MESAJ