Adidas a aruncat în iarba optimilor ruse un Telstar cu pete roșii pe piele. (Cuvintele iarbă și piele ocupă aici un loc simbolic, fiindcă, după ce au făcut epocă, nu prea mai au un fotoliu rezervat în materia fotbalului. Primul, relativ de curând, al doilea, din Mexic ’86, de la modelul Azteca al companiei germane.) Dar ce-au vrut să spună ilustratorii mingii, care afirmaseră înaintea CM 2018 că grafica ei (în alb-negru) e inspirată din designul urban rusesc. Nu cumva că drumul spre Piața Roșie e pavat cu bune deposedări? Cu cele 11 cuțite în tot atâtea guri argentiniene promise de Sampaoli la începutul întâlnirii cu Franța? Cu pătrățelele de pe abdomenul lui Ronaldo? Cu 1001 (de fapt, 1.174) pase ale Spaniei lăsate fără cap de Real Madrid chiar înainte de începerea turneului? Poate că de fapt au adus un omagiu avant la lettre Armatei Roșii de efort a lui Cercesov. Și au fost inspirați. Nu numai pentru că a curs din nou sânge de favorită zilele trecute.
În fine, sâmbătă după-amiaza aș fi vrut să fiu orice numai tatuajele de pe brațele lui Sampaoli nu. M-aș fi simțit ca într-un taxi pe arătură și cu banii pe card spre cardiologie. Asta în timp ce calea cardiacă defrișată în junta lui Vileda de Kempes, Passarela, Ardiles, Luque, Hauseman în ’78 și asfaltată pe pământul lui Montezuma de Maradona, Burruchaga, Brown, Valdano, Ruggeri în ’86 se umplea cu treceri de pietoni pentru Duchamp. Iar semaforul Messi funcționa impecabil pe galben (palid) intermitent. Și așa, ultima sibală din Mbappé a devenit întâia silabă din Pelé. Spre bucuria fotbalului, lăsându-l pe Bătrânul Messi și Marea Republică Franceză de repovestit copiilor. Poate, ce ce nu?, și copilului Mbappéle.
Seara nu mi-a plăcut mai puțin. Ba aș zice că am văzut cel mai simplu și precis fotbal de până acum, al orientalilor, cum le zicea marele Borges uruguayenilor. Un joc aproape cu mărgele de sticlă, ca în romanul lui Herman Hesse, pus la punct de adevărata legendă de pe bancă a acestui mondial: Óscar Tabárez. Pentru care îmi place, vreau, trebuie să cred că un jucător al celeștilor (nu are niciun rost să-i caut numele acum), căzut pe gazon în dreptul tușei, lovea mingea cu capul, de la (și la) firul ierbii, încercând să evite un aut de margine destul de inofensiv. Inofensiv? Așa se luptă, însă. Numai așa. Pentru Tabárez.
Mai greu pentru Hiero. Sau cu Hiero. Și nu pentru că fosta glorie madrilenă din Malaga n-ar merita. Dimpotrivă! Ci pentru că Spania, când nu e unită de un Aragonés sau Bosque, nu joacă. Ori, mai bine zis, se sinucide cu pastile de tiki-taka expirate încă din grupe, de când le-au luat nemții, cu toate că nu cred că au fost aduse în Rusia de Leno și Brandt de la Bayer Leverkusen. Cel mult au băgat și ei în geamantan, ca tot omul, câteva aspirine pentru durerea de cap de a doua zi. Așa a fost duminică: armata poporului a învins tocmai pentru că Don Quijote s-a plimbat prin fața porții Moscovei cu Dulcinea la picioare. În noapte, croații și danezii au jucat în Reconstituirea. În cea a loviturilor de departajare. Și dacă Peter Schmeichel ar fi Dumas-tatăl, poate fi foarte mândru. O fi scris el Cei trei muschetari, dar și Kasper a scris Dama cu camelii. Și cât de dureros.
Luni, cum nici iarba artificială din gazonul hibrid nu crește, n-au crescut nici speranțele outsiderilor. Ale mexicanilor, deloc, în ciuda comediei interpretate de Neymar, iar ale niponilor prea scut timp, Belgia aducând dovezi solide că face parte din Țările de Jos. De jos de-a binele, la 0–2, în cea mai emoționantă repriză a Cupei Mondiale de până acum, dar că se ridică oricât de înalt ar fi orgoliul samurailor.
Sigur că marți, după optimea cea mai optimă a CM 2018, dintre Suedia și Elveția, în care nordicii doar au jucat, iar neutrii doar și-au dorit să se joace de-a vulturii albanezi, întâlnirea dintre Anglia și Columbia părea de pus în Valderamă. Dacă, bineînțeles, columbienii găseau comoara lui Escobar în British Museum. Și era gata-gata, dacă nu ieșea din nou la rampă frica, inepuizabila frică a celor 30 de minute de prelungiri. Moda anului 2018 sunt loviturile de la 11 metri. De ce să nu le purtăm?! De ce să dăm vina pe noi, și nu pe destin?! De ce să fim pur și simplu maturi, când adolescența poate fi prelungită, iar pentru o eventuală bătaie de la părinți avem la îndemână un număr de telefon non-stop?! Mai bine așa, și s-a calificat Anglia, cu Kane al ei pe post de golgeter! Oricum, la atâtea egaluri după 120 de minute, aș fi chemat Italia în sferturi, fără penalty-uri.
Acum, vorba celor de la Celelalte cuvinte, din titlu: Un sfârșit e un început. O platidudine benefică, la fel ca schimbarea culorii de pe Telstar în sferturi. De care nu mă îndoiesc. Cum nici de auriul mingii din finală.