„Trebuie să credem că există o portiţă de ieşire din orice situaţie”. Interviu cu exploratorul și profesorul Petru Urdea

1479

Domnul Petru Urdea este profesor universitar la Departamentul de Geografie al Universităţii de Vest, universitate al cărui prorector a și fost. Este autor și coautor al mai multor cărți de geomorfologie și geografie, cât și al câtorva zeci de studii de specialitate. A mers, ca explorator, în toți munții României, dar și la Polul Nord, în Siberia, Alpi, Tibet, Australia, Mongolia, Maroc etc.

Sunteți printre puținii români care a mers în Siberia de bunăvoie. Asta, după ce, cu ani în urmă, ați fost la Polul Nord. Și de atunci încoace ați tot călătorit spre destinații care mai de care mai îndepărtate și primejdioase. Ce tot căutați, de atâția ani, domnule profesor?

petru-urdea-1

Fiind vorba de un moment colocvial, eu privesc lucrurile prin prisma unei corelaţii de tip dual, întrebare – o/un fel de poveste. Din perspectiva mea, cred că la o asemenea întrebare răspunsul potrivit nu poate să fie decât unul care să acopere multiplele aspecte şi resorturi care îl fac pe om să călătorească, dar nu în postura unui simplu turist, ,,turistul-standard, impersonalizat’’, ci ca o simbioză coerentă între Homo geographicus, Homo neophilus şi Homo viator. Chiar dacă avem o anumită disponibilitate nativă pentru mişcare în spaţii din ce în ce mai vaste, mai diferite de originile cu rădăcini în ,,acasă”, adesea în mod concentric, în ceea ce mă priveşte, resortul impus de statutul de geograf este unul ce şi-a dobândit, în timp, o manieră personală de a cunoaşte şi înţelege lumea. Aceasta pentru că planeta noastră este obiectul nostru de studiu, iar cutumele metodologice impun găsirea de răspunsuri la patru întrebări esenţiale: De ce? Unde? Când? Cum?, ceea ce ne face să devenim Homo neophilus, adică să fim interesaţi de nou, să îl cercetăm şi să îl explicăm, sporind astfel adevărul cuvintelor lui André Maurois, ,,ştiinţa este o lungă şi sistematică curiozitate”.  Pe de altă parte, ca la vechii pelerini, călătoriile sunt prilejuri de a înţelege mai profund faţetele construcţiei lumii şi a relaţiilor acesteia cu divinitatea, dar sunt, totodată, încercări la care suntem supuşi şi care conduc la a ne cunoaşte mai bine, de a face incursiuni în propiul nostru eu, de a trece treptat de la eul primar la eul creator. Sunt prilejuri de noi trăiri, de senzaţii, de eliberări de clişee şi griji cotidiene, de a încerca anumite şi inconfundabile feluri de fericire, înnobilându-ne sufletul şi, de ce nu, un anumit gen de evadare în alt microcosmos, mai mult sau mai puţin cunoascut. În călătoriile noastre întâlnim lucruri care, pe loc, ne stârnesc interesul, astfel că în noi se nasc noi emoţii vii, făcând acele corzi ascunse ale sufletului să înceapă să vibreze ca niciodată. Cu siguranţă că după asemenea trăiri ne dorim alte şi alte ocazii înălţătoare pentru minte şi suflet. Nu în ultimul rând, călătoriile sunt experienţe de viaţă care, din perspectiva profesiei de dascăl,  devin cele mai puternice depozite de fapte şi fenomene geografice exemplare, cunoscute direct şi apoi decantate prin norme şi metode de cercetare ştiinţifică şi, ca o îndatorire de onoare dar, deopotrivă, şi de suflet, transmise  mai departe învăţăceilor din preajma noastră. A nu uita relevanţa întâlnirii cu diferite popoare şi populaţii, fiecare cu istoria, tradiţiile şi credinţele sale, cu folclorul şi chiar specificul lor gastronomic.

Amintind de poveste, desigur că fiecare poveste are un început, ,,A fost odată …”;  un copil cam timid din fire, dar care iubea cărţile şi avea un spirit iscoditor, şi care de timpuriu era interesat de natură, de frumuseţea şi ubicuitatea unicităţii ei. Din momentul în care i-a căzut în mână un atlas, un atlas vechi, şi a descoperit în biblioteca unui unchi un roman foileton publicat în fascicole săptămânale în perioada interbelică, ,,Cei trei cercetaşi”, de Jean de la Hire, a început să viseze la expediţii pe tot cuprinsul globului şi să prindă tot mai mult dragul de geografie şi istorie. Mai apoi, purtând în minte şi suflet măreţia Alpilor Transilvaniei, ca student la Geografie, a fost contaminat cu microbul cercetării, prima provocare foarte serioasă fiind angajarea în descifrarea tainelor reliefului Munţilor Retezat prin intermediul unei teze de doctorat. Pentru că peisajul Retezatului este dominat de amprenta pusă de gheţarii care au dăinuit pe aici până acum circa 10.000 ani, momentele documentării – limitată la  vremea aceea –, au condus spre fire ştiinţifice prin care se ţesea imaginea fascinantă şi totodată provocatoare a ţinuturilor  polare, unde frigul şi gheţarii îşi pun amprenta pe peisaj, aşa cum este cel din Arhipelagul Svalbard, visul devenind realitate în anul 1990 cu ocazia participării la prima expediţie ştiinţifică polară integral românească, timp de două luni şi jumătate. Intrând în cercuri ştiinţifce internaţionale de specialitate, a urmat  participarea la diferite aplicaţii ştiinţifice în Munţii Alpi, în Tatra, în Alpii Scandinaviei, în Arhipelagul Nordic Canadian şi în spaţiul polar continental al Canadei, în Alaska, în Munţii Scorpiei sau în Tibet şi munţii învecinaţii, dar în ultimii 10 ani şi în zonele cu un mediu deşertic, ca Australia, Mongolia, Maroc.

petru-urdea-7

Când vine vorba despre Siberia, povestea nu are doar un suport ştiinţific, ci şi unul, foarte timpuriu, ce ţine de sentimente familiale. Cum nu am avut parte de bucuria de a-mi cunoaşte bunicii, un real suport formativ pentru foarte mulţi băieţi, cele două bunici au fost cele care m-au ajutat să aflu câteva repere ale istoriei familiei. Astfel, de la bunica din partea tatălui am aflat despre pătimirile siberiene ale bunicului, căzut prizonier în Primul Război Mondial pe frontul din Galiţia, şi ale fratelui dumneaei, mort în acelaşi lagăr de lângă Omsk. După 1990, dorind să cunosc mai bine atrocităţile regimului comunisto-bolşevic, am parcurs cu râvnă cărţile lui A. Soljeniţîn, apoi, printre altele, „Povestirile din Kolîma”, ale lui Varlaam Şalamov, şi „20 de ani în Siberia”, de Aniţa Nandriş-Cudla. Imaginile şi faptele cutremurătoare m-au urmărit astfel încât, atunci când a apărut ocazia, m-am alăturat unor grupuri de specialişti pentru a participa la aplicaţii ştiinţifice ce vizau studierea unor fenomene asociate prezenţei permafrostului, adică acele terenuri cu îngheţ permanent. În 2012, chiar dacă aria de investigaţii ştiinţifice a fost partea central-vestică a Peninsulei Yamal, spaţiu al păstorilor nomazi de reni, neneţii, am ajuns şi ,,pe urmele’’ Aniţei Nandriş, în Provincia Autonomă Yamalo-Neneţ, oraşele vizitate, Salekhard şi Labytnangi fiind celebre lagăre de muncă ale sistemului gulag. În 2016, paşii m-au purtat în Yakuţia (Republica Sakha), ocazie cu care am cunoscut realităţile geografice ale celui mai rece spaţiu locuit permanent al planetei, unde temperaturile medii în timpul iernii coboară la -45° şi unde permafrostul atinge 1500 m adâncime, iar taigaua şi tundra sunt elemente emblematice, alături de ,,Drumul Kolîmei” şi aşezările asociate acelui segment tragic de istorie a secolului XX.

Bănuiesc că nu de puține ori v-ați pus viața în primejdie urcând pe munți de mii de metri înălțime, mergând prin geruri polare sute de kilometri, coborând pe pietre ce o mai iau la vale, uneori. Care e  povestea cea mai strong dintre toate?

Fiind vorba de medii ostile, de relativa izolare a lor, desigur că situaţiile primejdioase făceau parte din peisaj şi din care se contura, uneori zilnic, ,,meniul” nostru. Nu putem să dăm la o parte pericolul reprezentat de avalaşe, de curgerile de pietre, de căderile de stânci şi pietre, frecvente şi în munţii noştri, sau pericolul reprezentat de instalarea hipotermiei pe fondul unor temperaturi scăzute şi vânt puternic, foarte comune munţilor înalţi şi zonelor polare. Tot periculoase sunt şi schimbările bruşte de vreme, de la cer senin, la nori de furtună cu ploaie torenţială cu fulgere şi trăsnete, şi trecere rapidă la aversă de ninsoare şi viscol, aşa cum am avut parte în iulie 2007, în zona de creastă dintre Vf. Negoiu şi Vf. Paltina din Munţii Făgăraş. În cazul cercetării gheţarilor, pericolul reprezentat de prezenţa crevaselor, unele pline cu apă, a acelor blocuri mari şi instabile de gheaţă, serracs-urile, ca şi a torenţilor supraglaciari şi a morilor glaciare sunt elemente fără de care ecuaţia siguranţei cercetătorului nu se poate scrie. În primele mele întâlniri cu gheţarii în Arhipelagul Svalbard, teama majoră era indusă de faptul că aflasem de comportamentul anormal al unor gheţari care, ani de zile, aveau o mişcare extrem de scăzută, pentru ca brusc să aibă o răbufnire prin care, în câteva minute, totul să o ia la vale. Fiind în situaţia de a avea bivuacul pe gheţari, în somn auzeam trosnete şi zgomote înfundate ce veneau de sub noi, asociate cu anumite vibraţii, ceea ce ne transmitea o stare de nelinişte profundă, chiar de adevărată teamă.

petru-urdea-6

Chiar dacă ne dorim ca locurile pe care le vizităm sa fie animate de prezenţa vieţuitoarelor, sunt destule cazuri în care ele sunt exponentele unui pericol potenţial. De pildă, periplul meu australian, de pe costa vestică în centrul continentului, la Uluru, şi apoi în Parcul Naţional Kakadu şi în est la Marea Barieră de Corali,  a stat sub semnul mesajelor de insecuritate individuală pe care o au prezenţa a zece dintre cei mai veninoşi şerpi din lume, sau a crocodililor de apă sărată, atât în apele litorale cât şi în apele interioare, adesea ascunşi în nămol în aşteptarea prăzii. În aria circumpolară nordică, cea mai nedorită întâlnire este cu ursul polar, un vânător extrem de puternic şi de abil, neputând uita o întâlnire ,,cât pe ce”, în 1996, în Arhipelagul Arctic Canadian. Eram în Insula Cornwalis şi plecasem spre ţărmul vestic al insulei împreună cu colegul Colin Whiteman de la Brighton University, studiind modul în care banchiza, încă intactă în acel început de iulie, modelează un ţărm jos. Scrutând suprafaţa neuniformă a banchizei, marcată de prezența unor creste de presiune şi ,,dune” de zăpadă, am observat o focă ce îşi făcea siesta la soare, ceea ce a devenit o provocare fotografică. Încercând să ne apropiem tiptil de focă, din când în când cercetam prin binoclu împrejurimile, necesară atitudine, vitală atunci, deoarece la circa 1000-1500 de metri am observat o pată ceva mai gălbuie, mişcându-se. Privind cu mare atenţie, am observat cum un urs se strecura printre denivelările banchizei spre foca cea somnolentă. Cum vântul ne era favorabil, bătând dinspre larg spre noi, în tăcere, cu inima cât un purice, am luat-o la goană spre ţărm, unde am slalomat printre blocuri de stâncă până pe terasa ce domina ţărmul, ajungând în perimetrul taberei. Revenindu-ne cât de cât, am avut curiozitatea să ne uitam înapoi la terenul de vânătoare, constatând că ursul era încă prins în scenariul surpriză de vânare a focii, care însă a reuşit la timp să dispară în gaura din banchiză. A fost prima şi ultima dată când am plecat din tabără fără să luăm cu noi o armă, mai ales că eram doar doi, devenind mult mai precauţi ştiind că avem ,,vecini” prin zonă.

Sunt convins că există și studenți curioși, care vă întreabă despre călătoriile dumneavoastră, care vor să le împărtășiți din experiența de cercetător-călător. Dar oameni tineri care să vă urmeze sunt? Riscați să luați cu dumneavoastră oameni mai puțini experimentați? 

petru-urdea-3

Din experienţa mea de dascăl de peste 35 de ani – inclusiv în învăţământul preuniversitar –, pot să spun că există foarte mulţi tineri, elevi şi studenţi, care şi-au însuşit şi cred în spusele mentorului geografiei româneşti, Simion Mehedinţi, ,,Tinere, geografia se măsoară cu pasul”, astfel că geografiile mai apropiate sau mai depărtate devin ţinte majore de interes şi de devenire în profesie, punct de pornire fiind chiar împărtăşirea către aceştia a experienţelor mele de cercetător-călător. Exemplul cel mai bun este acela că au devenit geografi chiar foşti elevi care au mers pentru prima dată cu mine pe munte, sau faptul că 90% dintre doctoranzii mei au abordat teme ce au vizat anumite aspecte ale mediului montan. Pentru că dascălul trebuie să iniţieze, să cultive încredere, mi-am asumat şi riscul de a avea în grup oameni mai puțin experimentați sau chiar fără experienţă, obiectivele fiecărei etape fiind stabilite însă în concordanţă cu capacităţile şi abilităţile echipei, evitând, desigur, riscurile inutile. De pildă, în aplicaţia ştiinţifică din Arhipelagul Arctic Canadian, din 1996, din cei 7 participanţi, doar eu şi conducătorul aplicaţiei, profesorul Antoni Lewkowicz de la Universitatea Ottawa, aveam experienţă în regiuni polare, dar totul s-a desfăşurat fără evenimente neplăcute. Având ca preocupare principală geomorfologia, adică ştiinţa studierii reliefului, cunoaşterea direct în teren a realităţilor morfologiei terestre este esenţială, acest lucru devenind un crez la care nu renunţ sub nici o formă. De aceea, din 1992, în fiecare an, practica de geomorfologie se desfăşoară timp de o săptamână în zona Bâlea, punctele principale de aplicaţie, cu toţi studenţii, fiind situate la peste 2200 de metri altitudine.  Ştiind că unii studenţi sunt începători într-ale muntelui, iniţierea şi dezvoltarea de abilităţi specifice turismului montan erau unele dintre misiunile pe care ni le asumam, pe lângă predarea ABC-ului cercetării şi cunoaşterii mediului montan, cultivarea încrederii şi a spiritului de echipă, toate acestea fiind, în opinia noastră, elemente forte ale acestui modus vivendi de echilibru între academic şi pragmatic. Ca răsplată, nu e doar crearea şi conturarea a ceea ce unii colegi din ţară numesc ,,şcoala de geomorfologie de la Timişoara”, ci şi faptul că avem foşti studenţi care au acceptat provocarea celor mai înalţi munţi de pe toate continentele.

Domnule profesor, care sunt cele mai importante trei lucruri (nu am găsit un cuvânt mai… generic decât acesta) pe care le-ați descoperit în cariera dumneavoastră?

petru-urdea-8

Un prim lucru constatat de timpuriu a fost acela că profesia de dascăl mă prinde, mă face să mă simt bine şi că lucrul cu tinerii te menţine într-o stare tonică, te mobilizează să performezi în profesie. Chiar dacă activitatea de cercetare de calitate am pornit-o din postura de profesor de liceu, am înţeles că acesta este drumul care te conduce spre o altă lume, o lume a provocărilor, a lume a ideilor noi, a unui zbucium interior care te face să vibrezi la unison cu colegi din acelaşi domeniu, să trăieşti bucuria că faci parte dintr-o familie ştiinţifică cu reprezentativitate internaţională şi că, prin ceea ce realizezi pe plan ştiinţific, împingi cunoaşterea spre noi orizonturi şi că poţi să deschizi noi ferestre spre lume tinerilor colegi. Faptul că ţintele mele de studiu sunt legate de natură, cel mai frecvent de medii solicitante, mi-au arătat că viaţa petrecută în aceste spaţii-timp se repoziţionează pe noi coordonate de forţă fizică, dar mai ales mentală. Fiecare provocare căreia i-am făcut faţă este o lecţie ce ne permite să percepem viaţa ca pe un mod onorant de devenire a acelui eu creator de care făceam vorbire şi, nu în ultimul rând, cu toată convingerea o spun, dialogul cu natura este unul ce ne stimulează mintea şi ne înfrumuseţează şi înnobilează sufletul, natura oferindu-ne de multe ori chiar pilde de înţelepciune, benefice hrănirii umanismului din noi.

E bună la ceva frica sau nu face decât să ne-ncurce?

Din experienţele trăite, cred că în modul cel mai sincer de exprimare putem considera că frica este ceva omenesc, că ea este cea care ne face să devenim mult mai atenţi în timpul evenimentelor care au un anumit potenţial de periculozitate. Fiind o stare emoţională creată în şi de mintea noastră în situaţii precum cele menţionate, o foarte mare importanţă o are modul cum controlăm această stare, astfel încât să nu ajungem la blocaj, să nu dezvoltăm fobii, atitudinea optimistă fiind cea care ne conduce spre scenarii pozitive. Trebuie să credem că există o portiţă de ieşire din orice situaţie, să avem totdeauna încredere în capacităţile şi abilităţile noastre şi, desigur, să fim permanent îndatoraţi unei doze de minimă şi necesară prudenţă. Gândind aşa, poate şi sub semnul unor stele norocoase, am ajuns să vieţuiesc încă într-un mod confortabil, ca parametrii fizici şi mentali.

petru-urdea-2

Nu v-ați gândit niciodată să scrieți despre călătoriile pe care le-ați făcut? Ați ținut jurnal? Nu pregătiți nicio carte?

M-am gândit de multe ori să aştern amintirile într-o carte, mai ales că am unele fragmente de jurnal – adeseori ambientul fixic era potrivnic – şi că, din când în când, îmi împrospătez amintirile vizionând câte ceva din imaginile capturate pe diversele meridiane şi paralele. O problemă este aceea a ,,timpului strâmtorat”, cuplată cu găsirea unei stări tonice, favorabilă scrisului, stare care cred că o să se furişeze odată cu apropierea de momentul eliberării de temele profesional-administrative, adesea foarte cronofage şi deconcertante.

Se spune că Dumnezeu ne dă, de-a lungul vieții, o mulțime de semne. Vă amințiți unul dintre ele, cel mai… evident, pe care l-ați primit până acum?

Nu cred că există mulţi oameni care pot să spună că în viaţa lor nu au avut parte de semne care să reprezinte apoi nişte repere mentale şi de suflet şi pe care să le asocieze cu bunătatea şi înţelepciunea divină. Pentru mine, de la un moment dat, pentru că anumite evenimente urmau unor vise, vise de care îmi aminteam chiar în momentul derulării acelor evenimente, aceste corelaţii vis-eveniment trăit au devenit semne ale divinităţii, deşi poate că mentalul meu lucra, ,,în secret”,  la împlinirea acelor vise.

 

Un prim moment de acest gen pe care doresc să îl evoc a avut loc în 1998, când am vizitat, tot într-un grup internaţional de specialişti, o zonă din Northwest Territories (Canada). La terminarea etapei noastre de lucru, pentru că mai aveam trei zile până la zborul meu de întoarcere am hotărât să fac de unul singur, ,,per pedes” excursii în zona de la nord de oraşul Yellowknife. Cum era vară şi lumina era stăpână 24 de ore din 24 (ziua polară) mi-am stabilit un traseu ceva mai lung, corelat cu existenţa câtorva drumuri  ale prospectorilor şi trapperilor. La un moment dat am părăsit un asemenea drum şi am luat-o pe o potecă abia schiţată prin acea pădure rară – eram spre limita nordică a pădurii  spre tundră –, simţindu-mă în largul meu, simţindu-mă în siguranţă, ca acasă. Ajungând la un luminiş ocupat în partea centrală de un lac, am făcut un popas mai lung şi dintr-o dată mi-am amintit de un vis în care tot acel segment de peisaj mi se arătase. Meditând la acea revelaţie mi-am amintit cum în aprilie 1990 o colegă m-a întrebat dacă eu cred în reîncarnare, răspunsul meu fiind negativ. La insistenţele sale am acceptat ca, bazându-se pe o broşurică editată în Germania, să îmi spună, pornind de la data mea de naştere, că eu am fost la începutul secolul al-XIX-lea vânător de animale cu blană, în nordul Americii. În tot parcursul meu, ce a durat peste 20 de ore, m-am bazat doar pe intuiţie şi pe citirea elementelor din peisaj, având doar câteva repere dintr-o hartă mentală pe care mi-o construisem pe baza unor hărţi generale ale zonei şi, poate, de ce nu, reperele trasate de o voinţă supremă ce ne orânduieşte viaţa.

Un alt moment pe care nu pot să îl uit s-a petrecut în 1990, în timpul expediţiei polare, în compania colegului şi prietenului Dan Stănescu. Într-o zi în care ceaţa era atotstăpânitoare pe ţărmul sudic al Fiordului de Gheţă (Isfjord), iar în tabără nu vedeam perspective de activitate ştiintifică, Dan, fiind ornitolog şi ştiind că în coloniile de păsări arctice e o relativă linişte, m-a rugat să îl însoţesc să cerceteze un abrupt de sub Creasta Starostin, casa multor specii de păsări. După ce şi-a făcut observaţiile, urcând pe o crestă secundară am observat că ceaţa era mai puţin deasă, spre înălţime ivindu-se  o geană de lumină, ceea ce ne-a făcut să devenim mai optimişti în privinţa vremii. Cu un nou imbold, i-am propus colegului să urcăm până în creasta principală şi apoi să coborâm să fac observaţii asupra gheţarului estic, spre Gronfjorden. Pe fondul apariţiei unei deschizături în plafonul de nori prin care se strecurau câteva raze de soare, făcând un scurt popas de regrupare pe o mică treaptă situată la 50 de metri sub vârf, Dan a urcat spre mine şi mi-a făcut semn să mă uit în spatele meu. Uitându-mă, am văzut proiectată pe un nor o siluetă cu un cap înconjurat de un halou multicolor, instantaneu trecându-mă un fior prin tot corpul, lucru ce i s-a înt\mplat şi lui Dan, care venise lângă mine. Preţ de câteva zeci de secunde am rămas fără glas, după care Dan, a spus ,,Dumnezeu ne-a pus mâna în cap”. Ne aflam deasupra ,,mării de nori” ce umplea tot orizontul de sub noi, iar vârful strălucea în soare. Popasul de pe vârf a însemnat şi demararea discuţiei asupra fenomenului pe care l-am trăit, totul fiind explicat prin modul în care apa din ceaţă a condensat în părul, barba şi hainele mele sub formă de mici picături, acestea funcţionând ca nişte prisme optice în care avea loc difracţia lumini. A urmat o zi memorabilă la înălţime, dar apoi şi toate celelalte ale expediţiei au stat sub semnul ocrotirii divine.

LĂSAȚI UN MESAJ