Trebuia să îl decoreze președintele Iohannis pe Ilie Năstase? (Sau despre ce facem cu mitologia noastră sportivă)

484

Răspund imediat: da. Evident. Neapărat. Fără niciun dubiu. Cu aferentul semn de exclamare!

Da, chiar dacă Ilie Năstase, de mai mulți ani, a devenit un politician ciudat, infrecventabil, poate penibil. Chiar dacă a ajuns un Don Juan ridicol și pare că se dă în stambă în aproape toate prilejurile. Da, în ciuda tuturor acestor constatări, cred că Ilie Năstase merită din plin, la cei 70 de ani ai săi, să primească cea mai înaltă decorație a României.

Știu că, exact în această clipă, mulți dintre cititorii acestei rubrici își amintesc cum a candidat la Primăria Bucureștiului în 1996, cum a a fost un copil de mingi al PSD-ului, cum a dat din fălci cu gumă de mestecat la confruntarea dintre Băsescu și Năstase, cum i s-a alăturat lui Gabriel Oprea, cum, anul acesta, s-a dus la Roland Garros îmbrăcat într-o uniformă ce semăna penibil cu cea a unui dictator african, cum a reacționat de nenumărate ori aiurea în varii ocazii. Și eu am fost iritat, și mie mi-a venit adesea să îl înjur, dar, mereu, îmi venea în minte imaginea lui de mare campion. Pe care nu o pot înjura fiindcă face parte din mitologia tinereții mele.

Este acel Ilie Năstase  care a fost sportivul minune al sportului românesc. În plin ceaușism, până la apariția Nadiei Comăneci, el, Ilie Năstase, a fost singurul reper sportiv românesc prezent în prim-planul celebrității internaționale. Toată lumea știe că a jucat în trei finale ale Cupei Davis, că a câștigat importante turnee de tenis, că a fost ambasadorul excepționalității românești pe toate terenurile de tenis ale lumii. Nu vă grăbiți să conchideți că a fost un produs artificial produs de propaganda comunistă. Nu! Pur și simplu talentul lui, geniul lui s-au aflat acolo unde trebuia. Iar biografia lui oficială arată că persoanele care l-au admirat au fost din toate mediile: de la capete încoronate ale Europei la mari actori, de la oameni de afaceri de pe mapamond la politicieni. Ilie era mai mult decât admirat atunci: era iubit. Era, după o formulă celebră, un frumos nebun al marilor terenuri. Ce răsturna plictisitoare norme și stereotipuri. Asemenea lui Connors sau, mai ales, McEnroe.

L-am cunoscut târziu, în 1984, la meciul de Cupă Davis cu Chile, fiindcă atunci scriam rubrica de sport la ziarul „Drapelul roșu”. I-am luat un interviu ciudat, grație lui Dan Cocârlă, am jucat cu el table, la Hotel Continental, am vorbit despre el cu Alexandre, iubita (soția) lui de atunci, l-am bârfit cu domnul Alexe Bardan , antrenorul echipei de Cupă Davis. Dar, mai ales, cu vreo 7-8 ani înainte de acest meci de la Timișoara, am înțeles ce spunea Bjorn Borg despre el. În vara lui 78, lucram la Neptun, acolo unde eram un vajnic cărător de bagaje. În acel an, Borg a venit cu Mariana Simionescu, soția lui la acea dată, și îmi amintesc că Bjorg mi-a spus așa: „Deocamdată, nimeni nu știe unde trimite mingea Ily. Nici măcar el.”

Pe coperta revistei „Paris Match” pe care i-am adus-o lui Borg, la camera 101 a Hotelului Neptun, singura cu aer condiționat, era suedezul cu o barbă de vreo săptămână. Fiindcă jurase că nu își dă barba jos dacă nu va câștiga Wimbledonul.

Dincolo de cenușa biografiei ulterioare, îmi pare tare bine că țara mea își aduce aminte de marii ei sportivi!

Marcel Tolcea

P.S. Nu mă pot abține să nu vă povestesc o fotografie comentată de inegalabilul Ion Barbu apărută în Adrian Năstase – Tratat de aroganță:   la pagina 62, o fotografie îi înfățișează pe Ilie Năstase alături de Adrian Năastase și, în fundal, de o terță persoană necunoscută. Iar legenda fotografiei sună așa; Un as și o dublă greșeală.

LĂSAȚI UN MESAJ