Torpedoul dogmatic

71

Îmi plac bicicletele. Mi-am petrecut copilăria printre ele: aveam un șopron întreg de explorat, de dimineața până seara. Prin fața porții trecea șoseaua, prin spatele grădinii, calea ferată: satul avea canton, iar bunicii mei locuiau la câteva case de el. Trăiam între un Tigru de asfalt și un Eufrat de șine.

Ceferiștii din satele înșirate pe drum își lăsau superbele vehicule la noi cât era tura de lungă. Făceau câțiva pași, luau personalul spre Piatra-Olt și își vedeau de lucru. Apoi, se întorceau, tot cu trenul de Piatra, încălecau pe biciclete și plecau spre casă.

Le simțeam vechimea după miros. Erau trei modele: Tohan, Ucraina și… hibride. Mă fascinau cele din urmă: siluite de un tuning etern, erau o plăcere pentru cele mai rafinate simțuri. Aveam, desigur, și eu, una; pe măsură, însă germană. O frumusețe! Ziua în care i-am dat jos de unul singur roțile ajutătoare a fost epopeică: la apus, mergeam deja pe cele două, princip(i)ale. Am devenit apoi un as al derapajelor, al mersului fără mâini sau în picioare pe portbagaj și preferatul milițianului local: o vedetă.

Splendidei nemțoaice i-au urmat un Pegas greoi și, spre adolescență, o semicursieră rusească — achiziție nec plus ultra în materie. Dar pasiunea mea pentru mersul cu propulsie umană pe două roți pedala tot mai rar. Între timp, departe, fără să știu, se petrecuse ceva…

În 1977, poetul timișorean Marcel Tolcea construia prima pistă de biciclete în literatura română. Până la copertarea ei, urmau să mai treacă însă 22 de ani (Bicicleta van Gogh, Editura Brumar, Timișoara, 1999). Licitația lucrării am câștigat-o eu, după o relație de prietenie optimă (de 8 ani, la acea vreme) cu beneficiarul. Am fost mândru ca un primar când contractul nostru, prelungit prin 14 acte adiționale semnate de proiectant, a fost dus la bun sfârșit, iar autorul a primit tricoul galben. Atunci mi-am dat seama că dragostea pentru bicicletă e ca mersul pe ea.

După ce au schimbat mentalități, purtând cu grație sufragetele-n șa, după ce au introdus pantalonii în garderoba feminină și feminismul în aerul pe care-l respirăm, după ce au ridicat dopajul și depresia zeilor din ciclism în camere de hotel cu două paturi (unul pentru sinucidere) și, mai nou, s-au lăsat, ele însele, „dopate mecanic”, astăzi bicicletele au învins inclusiv gravitația. Mă întreb chiar, fiindcă tot suntem pe tărâmul proiectelor înaripate ale administrației locale, pe când un rastel de biciclete zburătoare pe „Traian Vuia”, cu un culoar de zbor spre fiecare instituție importantă (lăsând însă deschisă și portița înființării unei companii low cost — Velo Air, de pildă)? Hidrobicicletele ar putea avea pe Bega un curs al lor, pavat cu geamanduri vernil, însoțind înfumuratele vaporetto ce tocmai stau să apară. (Aici am putea include și câteva rute pentru batiscafurile cu pedale, în varianta, sexi, că ambarcațiunile de agrement ar avea chile de miss și-ar merita să fie privite de turiștii aflați în război cu propriile kile; apropo! bicicletele de cameră cu plasturi cu nicotină pe șa n-ar trebui să lipsească din dotarea standard a spațiilor publice închise, indiferent de forma de proprietate și dreptul de acces, dar numai după transformarea celor de circ, pentru mers pe sârmă, în biciclete-wireless.) În fine, de-a lungul liniilor de tramvai am putea monta căi de rulare pentru drezine cu pedale; am obține astfel un vehicul cu dublă tracțiune, un tandem răspopit, foarte apreciat de îndrăgostiții care, altminteri, prea rar pot circula unul lângă altul călare pe drumurile publice.

Pentru că — nu-i așa?! — se poate merge tot mai greu la braț, de mână sau neutru (unul lângă altul) pe firavele trotuare din capitala Banatului, de când acestea au primit generoasa pitură verde pentru bicicletele terestre. Sigur, faptul e salutar, dar până la un punct, (eco)logic, de inflexiune. Dincolo de care urmează reversul: protestele centaurilor cu dreptatea-n coarne, când le e încălcat teritoriul. Justificabile, desigur, întru totul, atât timp cât nu depășim epoca SUV-urilor în oraș, iar Timișoara nu-și protejează arterele de micile dejunuri și cinele copioase ce i se pun pe tavă: mașina tatălui, a fiului și-a… mamei la o singură masă.

De mult timp, merg cu taxiul sau pe jos. Zilele trecute m-am plimbat pe bulevardul Republicii, pe largul trotuar dintre Corpul R al Politehnicii spre Operă, și-am înțeles logica desenatorilor de piste pentru biciclete: dacă avem unde, dublăm! Așa că, în loc de o bandă, au făcut două, adică un fel de velostradă, lăsând călătorilor pedeștri parcă ceva mai puțin de jumătate din lățimea trotuarului. Și spun ceva, luând în calcul copacii ce se ridică falnic în fața trecătorilor, din adâncul părții pietonale de trotuar. Copaci pe care, un pieton ideal, fanatic al politeții, în cazul în care ar fi însoțit de o persoană feminină, ar trebui, cu partenera în brațe, să-i escaladeze, evitând astfel proasta creștere de-a lăsa o doamnă/domnișoară în exterior; să se cațere pe un versant și să coboare pe celălalt, pe direcția și în sensul deplasării. Și cum ar arăta un cuplu abia coborât din copac?! Dar urmașii lui… bicicliști?!

Adrian Bodnaru

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ