Timișoara pe înțelesul tuturor

347

În după-amiaza anunțului că Timișoara e orașul ales pentru a fi Capitală Culturală Europeană în 2021, câțiva tineri s-au adunat în fața Filarmonicii să își exprime bucuria, alți câțiva au alergat în fața Operei sperând să găsească Piața Revoluției plină de entuziaști. N-a fost multă lume, iar trecătorii care animă de obicei locul vineri seară și-au văzut de drum. E de știut că timișorenii nu sunt ușor de scos din papuci. O știu trupele de muzică aflate în turneu, o știu actorii, o știu orchestrele, o știu firmele care vin cu oferte. Cetățenii orașului au în sânge, sau primesc pe parcurs, deprinderea de a cumpăni, de a vedea dacă e ceva serios,  dacă ”merită banii”. O știu și politicienii, de aceea uzează adesea de șiretlicuri pentru a diminua vigilența pragmatică a comunității. Când au ieșit în decembrie 1989 să apere un pastor reformat în Piața Maria, exact pe locul unde fusese executat Gh. Doja cu cinci secole înainte, timișorenii au intuit că solidaritatea e importantă împotriva unui regim represiv. La Revoluție, oamenii n-au stat în casă. N-au stat nici după aceea, în anii ’90, când au simțit că li se confiscă Revoluția. ”Jos Iliescu!” a rămas valabil, orașul s-a manifestat rebel față de neocomunism multă vreme, până când, subminat de oboseală și amețit de confuzia combinației șmechere numite USL, a cedat  trendului politic cețos care stăpânește România, uitând de punctul 8 al Proclamației.

Cine s-a nimerit prin oraș toamna trecută sau în iarna acestui an, cu gândul să vadă locul, a plecat nervos: centrul era încă inaccesibil, piața barocă a Domului și Bisericii Sârbești era sub ocupația mormanelor de piatră cubică, străzile din zona centrală, ca și Piața Libertății, așteptau pavajul. Circulația îi isteriza pe locuitori în fiecare zi. În vara asta însă piețele istorice, legate prin străzi pietonale și decorate cu lucrări de artă urbană, sunt animate de zeci de terase standardizate, iar magazinele din zonă, crunt lovite de prelungirea lucrărilor, s-au străduit să alinieze vitrine mai moderne decât cele anterioare, cu aspect de bazar. Încep să apară și restaurante cochete, unde se mănâncă bine. Era și cazul, fiindcă, vorba unui hâtru, Timișoara avea vreo 200 de cârciumi și niciun restaurant. Ochiul critic al timișorenilor a fost mereu vigilent, chiar dacă edilii s-au supărat: Piața Libertății, cândva umbrită de arbori, locul unde prima iubită a lui Beethoven a locuit și s-a stins din viață, n-a mulțumit gustul public fiind poreclită ”Piața Roșie”, iar controversele în jurul unor lucrări de artă așezate în zona centrală încă nu s-au stins. Nici palmierii primarului Robu n-au scăpat de ironii, urbea primind temporar supranumele de ”Palmișoara”, spre iritarea edilului șef.

Ce-i drept, Timișoara se află de câțiva ani într-un proces de reconstrucție, datorat proiectelor europene demarate de fostul primar, țărănistul cu patru mandate, Gheorghe Ciuhandu, și duse mai departe de actuala echipă municipală. Nicolae Robu e ambițios, chiar zilele acestea cheamă oamenii la miting în 24 septembrie pentru centura orașului, lăsată mereu la coada Masterplanului de Transport. Cu presa însă dl. Robu nu e în relații bune, fiindcă suportă greu să fie contrazis sau, Doamne ferește, criticat.

În Timișoara, oraș mare, de peste 350.000 locuitori, bătând spre 400.000 când vin studenții, calea ferată trece prin centru, tot în centru se află pușcăria și universitățile. Criza penitenciarelor n-a afectat stabilimentul timișorean de pe str. Popa Șapcă, modernizat mult înaintea altora, având televiziune și stație proprie de radio și primind periodic în incintă spectacole de muzică și de teatru pentru deținuți. Universitățile de stat din Timișoara și-au păstrat rangul academic, chiar dacă și ele suferă azi din cauza diminuării numărului de studenți și a scăderii standardelor, însă cele private n-au rezistat, închizându-se treptat. Presimțind vremuri negre, Universitatea de Vest,  fondată prin decret regal în 1944, a intrat într-un consorțiu universitar pentru a-și consolida poziția pe piața academică. Deși ies zeci de mii de absolvenți de pe porțile universităților și liceelor, în Timișoara firmele găsesc cu greu mână de lucru, rata oficială a șomajului fiind sub 2%. Meșterii unguri sau nemți – tâmplari, pantofari, zugravi, acordori de piane – sunt pe cale de dispariție. Aproape de granițe, la 3 ore pe autostradă de Budapesta și la 2 ore de Belgrad, timișorenii învață de mici drumul străinătății.

Dar viața unui oraș nu este doar centrul, fie și impresionant, cu  cele două clădiri emblematice, Opera și Catedrala ortodoxă, cu clădirile în stil Secession, unele păstrând urmele gloanțelor trase în decembrie 1989, cu teatrele sale în trei limbi – română, maghiară, germană – cu promenada căreia bănățenii îi spun tot Corso, ca pe vremuri. De știut că Timișoara nu are mahala, deși a stat 164 de ani sub turci, de unde și numele unui cartier, Mehala, azi o zonă rezidențială scumpă. Orașul a păstrat structura vieneză, cu cartiere policentrice, numite și acum Josefin, Elisabetin, Freidorf, Lahovari etc. S-au adăugat cartierele de blocuri de pe Calea Șagului, din Circumvalațiunii, din Mircea cel Bătrân ș.a. care încearcă să iasă din nota de gri rămasă de pe vremea comunismului. Mai cu avânt după anul 2000 a început construcția mall-urilor și hipermarketurilor. Cel mai mare mall se află tot în buricul târgului. Cele mai urâte locuri au devenit fermecătoare datorită operelor de street-art realizate de acțiunea FisArt cu concursul Facultății de arte plastice: ziduri cenușii, conducte ruginite, pasaje întunecate altădată găzduiesc acum personaje utopice în culori tari.

Deși ușor exclusiviști, rezervați în a-i adopta necondiționat pe cei așezați aici, timișorenii sunt sensibili la moștenirile lor străine, cu care se fălesc. Li se pare firesc ca orașului să i se spună ”Mica Vienă”, acesta fiind până în sec. al XX-lea un oraș cu populație preponderant germană, chiar dacă recunosc că patrimoniul arhitectural Secession/Art Nouveau, construit de arhitecții austrieci, s-a coșcovit. Orașul s-a edificat după planurile militare ale capitalei imperiale, pe ringuri, închipuindu-se o Vienă mai mică, au fost construite clădiri după planuri folosite în capitala Imperiului, fiindcă austriecii erau economi și foloseau la maxim resursele. Cartierele tradiționale, cu case mici și grădini mari, sunt azi vânate de investitori și suferă un proces de densificare, strategie greșită a municipalității. Râul Bega, canalizat de inginerul Ybl, a fost mult timp uitat uitat ca șenal navigabil. Cine vine acum în oraș poate parcurge traseul de parcuri de pe malurile Begăi, dotat cu piste de biciclete și locuri de odihnă și de plimbat câinii. Au sosit recent șapte vaporașe incluse în planul de transport public, botezate cam pompos cu nume de voievozi.

Timișorenii acceptă că Timișoara este ”orașul rozelor”, fiindcă au aflat ce poveste fabuloasă se află în spatele denumirii:  două familii aristocratice de florari, Mühle și Niemetz, au înnobilat orașul cultivând peste 1400 de soiuri de roze exportate în tot Imperiul Austro-Ungar și la case regale din toată Europa. Árpád Mühle a devenit un peisagist recunoscut, autor al planurilor Cișmigiului, dar și al grădinilor imperiale din Petersburg. În prezent, cu toate protestele de stradă ale timișorenilor, cu toate intervențiile în justiție, frumoasa casă Mühle de pe Bul. Mihai Viteazu, cândva Bischof Gasse, n-a putut fi smulsă din mâinile clanurilor țigănești pentru a se tranforma într-un Muzeu al Rozelor. Neputințele României sunt și neputințele Timișoarei.

Timișorenii sunt mândri de diversitatea care domină cultural și confesional orașul. Cel mai convingător a descris atmosfera reală de înțelegere din vremea copilăriei sale petrecute în cartierul Lahovari, Béla Kamocsa, muzician celebru, fondatorul trupei Bega Blues Band: ”Strada era o imagine a Timişoarei în mic, diversă şi plină de personaje pestriţe. Includea multe dintre etniile oraşului. Edy era şvab, Ionel, jumătate român; eu, ungur. Gemenele sârboaice, cu un tată sever, colege ale soră-mii, locuiau la capătul străzii. Nu lipseau evreii şi nici sângele italian, care curgea chiar în casa de lângă a mea, în familia lui Toni Avramescu. Aveam şi două lesbiene pe stradă – sau cel puţin aşa se şuşotea. Nu le avea nimeni treaba, atât doar că uneia i se zicea „bácsi”, adică „nenea”, pentru că se îmbrăca mereu în costum”. Rămâne însă întrebarea dacă, uneori, minunata conviețuire nu este decât o bine strunită indiferență. Fiindcă, atunci când e vorba de țigani, timișorenii nu sunt la fel de dispuși să se accepte unii pe alții. Palatele țigănești în număr de peste 70 în Timișoara, construite cu meșteri de la Casa Poporului după pozele unor palate italiene sau franțuzești, bogăția sfidătoare a unor clanuri care au pus mâna prin corupție pe zeci de case interbelice (clanul Cârpaci are 146 de proprietăți în Timișoara!), toate acestea provoacă intoleranță și indignare. E semn de inteligență faptul că dosarul candidaturii pentru titlul de Capitală Culturală Europeană dezvăluie aceste carențe și include o strategie de creștere a civismului timișorean sub sloganul ”Luminează orașul prin tine!”

Timișoara pare un loc fără ”baroni locali”, ceea ce e o aparență. Aici controlul, inclusiv cel politic, se manifestă diferit. Orașul a fost împărțit după 1989 între afaceriști arabi de genul lui Iskandarani, clanuri de rromi și cupluri de ”frați”(aici frații Cristescu și frații Tender sunt exemple la îndemână), care și-au însușit prin privatizări chestionabile și cârdășii politice patrimoniul industrial timișorean, transformându-l în afacere imobiliară. Arabii s-au mai rărit, unii dintre ”frați” au rămas plasându-se în topul bogaților țării. Noroc cu investițiile străine, cu multinaționalele care au marcat în bine economia locală, dar au și ridicat prețurile. Acum, când Timișoara va beneficia de importante infuzii de capital pentru infrastructura culturală, se pune problema cum să fie ținuți ”baronii” clandestini departe de sacul cu bani, de care ar trebui să beneficieze cetățenii.

Statistic, Timișoara stă bine: 24 de biblioteci, 19 cinematografe, 11 săli de conferinţă, 14 galerii de artă contemporană, trei teatre, patru muzee, o Filarmonică şi o Operă, patru spaţii culturale, 47 de situri de patrimoniu, 24 de şcoli, opt centre ale industriei culturale şi creative, 340 de pieţe şi curţi interioare, 18 clădiri publice şi comerciale şi două centre de tranzit pentru refugiaţi.

Premierele sunt, de asemenea, de fală: 1717– prima fabrică de bere din regiune, 1867 – primul oraș cu tramvaie trase de cai,1884 – primul oraș european cu iluminat public electric. Poate exagerat, Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în 2009, e trecută în pachet, fiindcă e născută în Banat și a studențit la Timișoara, deși timișorenii n-au apărat-o când a fost hărțuită de Securitate. Nume ”faine”, cum zice bănățeanul, fac parte din istoria culturală a orașului, de la Eugeniu de Savoya, Florimund de Mercy și Carol Robert de Anjou, la Sever Bocu, până la celebrități ca actorul Johnny Weissmüller-Tarzan, soprana Aca de Barbu, Francesco Illy, inventatorul expresorului de cafea, Ioan Holender, cel mai longeviv director al Operei din Viena și alții. Ce a rămas valabil în timp, este apetența pentru nou și creativitatea. Dar ce oraș nu are o istorie demnă de admirație?

Căzută pe gânduri de un timp, mai rar dispusă la proteste și rebeliuni, ușor inertă, Timișoara avea nevoie de un impuls care să îi readucă entuziasmul și spiritul. Titlul de Capitală Culturală Europenă constituie un stimulent flatant, pe termen lung. Fiindcă un oraș nu trăiește numai prin bunăstarea sa, ci și din proiecții simbolice, din mândria locală și din vise. O descriere simpatică culeasă de pe Internet întregește acest portret incomplet al comunității timișorene:Ești timișorean: dacă spui „huțulus” în loc de leagăn, dacă ai băut măcar o bere la ”Cățeaua leșinată”, dacă bunică-ta e ”buna”, nu ”mamaieeee!”, dacă ți-ai dat măcar o dată întâlnire pe Corso, dacă vorbesti cu ”mi-s” și îți inviți prietenii la o “cafă”, dacă ai cel puțin un șef oltean, dacă înainte de 1989 ai fumat Vikend și Sopiane, ai savurat Cipiripi și Eurocrem și ai idee ce înseamnă ”Jó napot”, ”Danke”, ”Ćekaj malo” și ”Crtani film”, dacă ți se luminează fața atunci când ești plecat și auzi de ”Cimișoara”.

BRÎNDUȘA ARMANCA

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ