Timișoara, micul Manchester

176

Aproximativ 150 de timişoreni s-au adunat în faţa Casei Mühle din Timişoara, un  cunoscut imobil monument istoric, pentru a protesta faţă de distrugerea acestuia, după ce a ajuns în proprietatea unui grup de rromi, anunța, la vremea respectivă, Mediafax. N-am să scriu despre istoricul năzbâtiilor manageriale din administrația locală (nu doar) timișoreană. Nici despre războiul surd cu clanurile de romi, de români, de maghiari și de ce soi or mai fi (chestiunea aceasta cu ”țiganii-s de vină” sună ușor exagerat într-o țară în care ordinea publică e asigurată de Poliția/Justiția Română). Știm ce înseamnă corupție, iresponsabilitate, ignoranță sau, după caz, imbecilitate în administrația din România.

Pe mine unul, istoria scandalurilor de după 1989 din jurul clădirilor de patrimoniu mă lasă perplex. Un melanj de revoltă și greață. E greu, totuși, să înțelegi până unde merg unii, autorități și proprietari, în a distruge sau a mutila ce e mai frumos arhitectural într-un oraș. În Târgu Mureș, orașul în care am crescut, două dintre clădirile emblematice stau în paragină de ani de zile, gata să se dărâme. Primăria a pus un banner cât casa în care precizează că vinovat e proprietarul, aflat la București. Suntem cam ca în „Povestea prostului”, a lui Creangă. Treaba e că întâmplări similare cunosc și în București. Nici la Cluj, Iași, Brașov, Sibiu sau Oradea lucrurile nu stau altfel. Ca să nu mai spun de Craiova sau Constanța. La urma urmei, reprezentanții noștri de azi continuă ce au învățat din Demolidava lui Ceaușescu. Nu le-a păsat nici atunci, nu le pasă nici acum. Doar contextul și, bineînțeles, pretextul sunt altele. Numai că, întorcând puțin zicala, cine nu își cunoaște istoria, riscă să nu o repete.

casa-muhle44

Istoria Casei Mühle începe în 1876, când noul proprietar, Wilhelm Mühle, un florar născut în 1844 la Kulm, în Bohemia, și educat la școli cehești și germane, se stabiliște la Timișoara. Omul voia altceva. Și i-a ieșit cu brio. Când a sosit în Banat, Mühle era deja cunoscut în Imperiu. Faima lui însă a crescut în anii ce au urmat. Mulțumită lui, Timișoara e și „oraș al florilor”. În 1891, când orașul găzduise o importantă expoziţie industrială şi comercială, vizitată inclusiv de împăratul Franz Jozef şi de prinţul moştenitor, Mühle a realizat, gratuit, parcul expoziţiei. Horticultura, scria Oskar Beran, autorul catalogului bilingv maghiar-german editat cu acel prilej, era mai amplu reprezentată decât în orice altă expoziţie de această natură. Wilhelm Mühle adunase la acea expozție nu mai puțin de 300 de varietăţi de trandafiri. Bineînțeles, a atras atenția întregii lumi.

Dar nu s-a oprit aici: a ajuns cel mai important florar al Ungariei. Florile lui se vindeau în toată Europa de Sud-Est, dar și la Budapesta și Viena. Regina Ungariei, dar şi reginele României şi Serbiei comandaseră nu o dată coroane şi buchete de flori din grădina lui. Pentru activitatea sa, Wilhelm Mühle a fost decorat cu ordinul austro-ungar „Crucea de aur de merit cu coroană”. Aura aceasta a fost completată de calitățile sale de editor: a scos două publicații de horticultură extrem de populare în epocă.

Wilhelm Mühle moare la Timișoara în 1908, dar povestea sa este dusă mai departe de fiul său, Árpád. Călătorind în diverse locuri, acesta aduce cu el specii de flori rare pe care le crește apoi în serele sale din Timișoara. Árpád Mühle a exportat flori exotice, semințe și aranjamente florare speciale în întreaga Europă. Devine principalul furnizor al caselor regale din România și Bulgaria, fiind, implicit, consultantul științific în amenajarea câtorva parcuri importante din cele două țări, printre care: Parcul Cișmigiu din București și Parcul Public din Sinaia. Povestea familiei Mühle se încheie în 1930, odată cu moartea lui Árpád Mühle. Tradiția nu a mai fost continuată de niciunul dintre urmași.

casa-muhle1

Timișoara epocii lui Wilhelm Mühle era de un dinamism economic și social cum puține dintre orașele României de azi le-au avut. Dintre orașele de provincie ale patriei noastre (Ungaria – n.m) — lucru recunoscut de întreaga țară —, niciuna nu oferă semne atât de evidente ale progresului în toate domeniile ca Timișoara. Acest oraș se dezvoltă cu o viteză aproape americană. În alte locuri, e nevoie de decenii ca să se realizeze ceea ce la Timișoara se face în câțiva ani – scria, în anul morții lui Wilhelm Mühle, un economist uimit de transformările excepționale petrecute în Timișoara primilor ani ai secolului 20. Fragmentul e citat în ediția română a lucrării Manchesterul maghiar. Dezvoltarea Timișoarei moderne semnată de istoricul Zoltán Szász în volumul Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară: momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História [ed. Bárdi Nándor, Miercurea Ciuc: Pro-Print, 1999].

Am să redau, mai jos, fragmente din interesantul text al lui Zoltán Szász. Dacă vreți să cunoașteți mai multe despre pulsul Timișorii de final de secol 19, început de secol 20 sau să răspundeți mai ușor dacă vă întreabă vreun străin de ce tocmai la Timișoara a început revoluția, merită să citiți, chiar dacă pare mai lung. Titlul nu e exagerat. Și puține scrieri istoriografice redau atât de bine tabloul de atunci al acestui oraș unic. O singură pildă, pentru „degustare”: în 1911, la Timișoara soseau zilnic, pe opt linii, 120 de trenuri cu care călătoreau peste un milion de persoane. Zilnic, da? Just imagine! 🙂 Lectură plăcută:

„În 1850, când abia se închideau rănile asediului de patru luni care avusese loc în 1849, în urma căruia în oraș „se încuibăriseră prăpădul și cea mai cumplită mizerie”, Timișoara număra abia 20.560 de locuitori. Au fost necesare o evoluție pașnică de câteva decenii, hărnicia și spiritul de inițiativă al cetățenilor, apariția unor condiții economice interne și internaționale favorabile pentru ca, după o perioadă ceva mai lungă de consolidare, Timișoara să se poată ridica la rangul de cel mai important oraș industrial după Capitală (Budapesta – n.m.). A avut de parcurs un drum deja umblat, dar a trebuit să facă față și unor dificultăți pe care cele mai multe orașe nu le-au cunoscut.

garnizoana

[…] Politica de dezvoltare industrială regională dusă de Austria în secolul al XVIII-lea pusese aici bazele câtorva întreprinderi industriale, care, însă, cu timpul, s-au atrofiat. La mijlocul secolului al XIX-lea, fizionomia orașului era definită în bună măsură de mica industrie meșteșugărească. În jurul anilor 1850, dintre cei 1.413 meșteșugari, contemporanii îi considerau ca demni de amintit pe cei 178 de cizmari, 186 de cârciumari, 81 de cojocari și 37 de pantofari. În decursul a câțiva ani însă, încep să-și facă apariția unele întreprinderi mai mari, varietăți timpurii caracteristice ale capitalismului maghiar: trei distilerii de spirt, o fabrică de lichior, două fabrici de ulei, două fabrici de oțet, fabrică de piele, fabrică de cărămidă, fabrică de unelte agricole, cea din urmă ca filială a unei firme pragheze.

[…] Realizarea dualismului (1867 – n.m.) pune punct schimbărilor declanșate în 1860 în viața politică a orașului, începe îndelungata epocă de pace, în timpul căreia, timp de decenii, cetățenii și conducerea orașului sunt preocupați doar de problemele cu adevărat pasionante ale economiei și urbanismului.

Duelul oraș-cetate. Etapele unei demilitarizări

În anii dualismului, rapidele schimbări conjuncturale au priit Timișoarei. A luat avânt nu doar industria alimentară, ci și activitatea de creditare; în trei ani, au luat ființă patru bănci noi, iar calea ferată ce a legat, cu începere din 1857, Timișoara de Pesta a sporit schimburile comerciale. S-a realizat tramvaiul cu cai. S-a extins rețeaua iluminatului public cu gaz care a funcționat începând din 1855, s-au ridicat, ca din pământ, școli și clădiri publice, a fost construit și un teatru de mari dimensiuni. În calea urbanizării stătea însă cetatea — una dintre fortărețele cele mai importante ale imperiului habsburgic. Vechiul oraș era înconjurat de ziduri, celelalte părți ale acestuia, situate în jumătăți de semicerc, fiind despărțite și ținute la depărtare de centru prin sisteme de apărare și șanțuri, pe spațiile lăsate libere din motive strategice, nefiind voie să se construiască.

Patru decenii a ținut lupta pentru demolarea cetății — ori, cu o expresie folosită în epocă, pentru „renunțarea la cetate” —, aproape tot atâta timp cât a fost necesar, în veacul al XVIII-lea, pentru edificarea ei. O mare realizare a constituit-o obținerea din partea împăratului și a regelui Franz Joseph, în 1868, a aprobării micșorării la jumătate a spațiului cu interdicție de construire, măsurat de la zidurile cetății. Porțile cetății au fost lărgite pentru a permite trecerea tramvaiului cu cai, au fost construite drumuri pe sistemul de șanțuri de lângă ziduri și străzi în spațiile eliberate.

strada-huniade-1910

Era limpede că lupta cu Ministerul de Război (comun) austro-ungar de la Viena, de care aparținea cetatea, va reizbucni curând, pentru că procesul de urbanizare și menținerea fortificațiilor erau incompatibile. Marea criză economică din 1873 a lăsat pentru moment lucrările baltă, punând capăt febrei de eliberare a terenului. Întreprinderile înființate în anii 1850-1860 dădeau pe rând faliment, trei din cinci bănci au fost declarate falite, dezvoltarea Timișoarei a început să bată pasul pe loc, iar creșterea populației a stagnat. Dar nu s-a oprit. La sfârșitul anilor 1880, ca de altfel pretutindeni în țară, s-au făcut simțite primele semne ale unei perioade de avânt, cea pe care istoriografia o numește revoluția industrială.

În 1890 a început ultimul act al polemicii dintre autoritățile orașului și forurile militare. După tratative secrete, suveranul a aprobat demolarea porților cetății, obținându-se astfel o ameliorare a circulației. Se vorbea chiar de o primenire a aerului. Apoi, după un an, guvernul e solicitat să intervină pentru demolarea zidurilor cetății. Un ajutor deosebit a fost primit din partea contelui Gyula Szapáry, prim-ministru, apoi, începând din 1892, reprezentantul în parlament al orașului. În 1892, Franz Joseph dispune „renunțarea la caracterul fortificat al cetății timișorene și considerarea ei pe viitor ca oraș deschis”.

Lucrările de demolare și transformare erau însă nu doar o problemă de decizie regală, ci, în mare măsură, o chestiune pecuniară. A fost nevoie de intervenția lui Szapáry, apoi și de cea a lui Wekerle, pentru ca terenul astfel eliberat să poată trece, contra unei despăgubiri acceptabile, în proprietatea orașului. Conducerea armatei a solicitat ca toate cheltuielile de demolare să fie acoperite din bugetul orașului, La fel, și cele reclamate de ridicarea de noi edificii. Chiar și așa, armatei i-a rămas pământ în administrare, după cum i-au mai rămas și suprafețe „rezervate unor scopuri militare”. După îndelungi negocieri, s-a ajuns la un compromis.

În cinci ani, orașul trebuia să plătească 1,9 milioane în loc de 4 milioane. Orașul s-a angajat să realizeze lucrările de demolare și de netezire a terenului. Începând din 1898, au fost recuperate aproape 40 de milioane de cărămizi refolosibile, cu care s-au acoperit, în general, sumele cheltuite pentru lucrări. Parcelele realizate pe suprafețele eliberate au putut fi valorificate la prețuri foarte bune. Orașul s-a angajat să construiască și noile obiective militare. E dificil, și poate nici nu merită să calculăm cu exactitate în coroane bilanțul financiar al complicatelor tranzacții care au avut loc. Ampla „demilitarizare” a creat nenumărate posibilități de muncă, aducând întreprinzătorilor mari câștiguri, dar, înainte de toate, a netezit drumul în fața lucrărilor de urbanizare începute în 1891.

piata-traian-epoca

Comandamentul corpului 7 armată a rămas, e adevărat, în continuare la Timișoara, ca și câteva mii de militari, dar raporturile dintre autoritățile urbei și cele militare n-au mai avut un caracter de forță, ci de afaceri.

Amenajarea orașului modern

În perioada cât la conducerea primăriei timișorene a stat János Török, a fost elaborat, în concordanță cu legile naționale, cunoscutul Statut al orașului, care a stabilit, se poate spune, până la sfârșitul epocii, modul de funcționare a administrației. Alegătorii — puțini la număr: 2.203 de persoane în 1880 — votau pe circumscripții, la așa-numitele alegeri pentru autoguvernarea locală. Pentru fiecare 250 de locuitori se propunea câte un membru pentru Comitetul de autoguvernare. Jumătate din numărul acestora erau aleși, jumătate făceau parte din categoria viriliștilor, adică a celor care plăteau cele mai mari impozite. Adunarea generală orășenească se întrunea o dată pe lună, sub conducerea prefectului urbei ori a primarului și constituia un fel de parlament care lua decizii în privința bugetului, a suplimentării cheltuielilor, dar și în legătură cu licitațiile, ori taxele. În atribuțiile ei intrau alegerea funcționarilor și chestiunile disciplinare legate de aceștia, ca și exercitarea drepturilor persoanelor care ctitoreau, întrețineau sau sprijineau material bisericile (catolice).

Conducerea orașului era asigurată de un consiliu (instituția magistratului) al cărui președinte era, în mod firesc, primarul, iar membrii — conducătorii efectivi ai orașului: căpitanul de poliție, notarul-șef, procurorul-șef, șeful Curții de Conturi, membrii consiliului. Ședințele acestuia, întrunite de cel puțin două ori pe lună, erau, în principiu, publice. Corpul funcționăresc primea un salariu diferențiat. În 1884, primarul, pe lângă indemnizația de 3 100 de forinți pe an, beneficia și de „locuință”. Medicul-șef primea doar 600 de forinți (e drept, copistul numit primea și el 500 de forinți). Nu doar administrarea asigurată de cei aproximativ 40 de demnitari aleși a făcut ca Timișoara să devină un mare oraș, ci și munca tenace și gospodărirea inteligentă garantată de conducerea urbei.

piata-sf-gheorghe-1913

Demnitarii aflați în fruntea orașului au fost receptivi la nou încă din epoca absolutismului. Grație unei întreprinderi austriece aici se introduce, în 1857, pentru prima oară în provincie, iluminatul public cu gaz. Când contractul cu compania austriacă a expirat și au început discuții legate de reînnoirea acestuia, autoritățile încheie pe neașteptate un acord cu o societate britanică, astfel încât, în toamna anului 1884 se asigură, cu 731 de lămpi de stradă (și 5.100 de consumatori particulari), pentru prima oară pe continent, iluminatul public stradal cu energie electrică, alături de iluminatul cu gaz, care se păstrează. În 1879, demarează lucrările de construcție a rețelei telefonice urbane, în 1910 înregistrându-se 8,5 milioane de convorbiri locale. La realizarea străzilor (pietruite și, ulterior, parțial asfaltate), a parcurilor, a piețelor și a străzilor îngrijit plantate cu copaci s-a căutat să se țină seama de criteriile sanitare, dar și de tradițiile orașului, regăsite în supranumele pe care l-a primit ca semn de cinstere: „Mica Vienă”. Toate acestea, fără ca impozitele comunale suplimentare să fie majorate (din 1873, 30%). Acest lucru se putea realiza doar în condițiile în care orașul devenea el însuși, într-o proporție tot mai însemnată, un bun gospodar.

Orașul se întreținea nu doar din impozite (care contribuiau într-o măsură tot mai importantă la buget), din impozitele suplimentare (cele percepute în funcție de cantitatea de marfă vândută prin rețeaua comercială), sau din suplimentele de impozit încasate în funcție de consum (pe vin și carne: 25%), ci și din arendarea de terenuri, din chirii, din taxe și, într-o măsură tot mai însemnată, din profitul mai degrabă indirect obținut de pe urma propriilor întreprinderi. Orașul a cumpărat uzina electrică, iar începând din anul 1899 a dispus de tramvaie electrice — pe această rețea de transport în comun desfășurându-se cea mai intensă circulație la nivelul provinciei. De asemenea, a cumpărat fabrica de gaz, fabrica de cărămidă și a înființat o întreprindere de salubritate, toate având obligația să fie cât mai profitabile.

Camera de Comerț și Industrie din Timișoara a elaborat, împreună cu Primăria, direcțiile de dezvoltare ale orașului, căutând noi surse de venituri. Pe această linie, s-a înscris și Expoziția industrială și agricolă a Ungariei de Sud, organizată în 1891, care a fost vizitată nu doar de rege și de notabilitățile guvernamentale, ci și de oameni de afaceri din străinătate, care au fost atrași de posibilitățile economice pe care le oferea orașul. Pe măsura demolării fortificațiilor, sporeau intervențiile orașului pe lângă guvern pentru construirea cât mai multor instituții de stat, școli, pentru săparea, regularizarea și transformarea canalului Bega în arteră fluvială navigabilă, atrăgând pentru investiții capitalul străin. Se puneau la dispoziție, gratuit, terenuri, cărămizi la prețuri reduse, curent electric la preț de cost, se ofereau reduceri pe mai mulți ani la impozitele locale, recunoscându-se că avantajele oferite de stat nu sunt suficient de ispititoare prin ele însele.

 

Continuarea aici: blog.cosmeanu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ