După cum am mai povestit în serialul dedicat istoriei mai mult ori mai puțin cunoscute a Timișoarei, un loc a fost și rămâne de importanță majoră pentru oraș. Piața Libertății merită din nou o vizită de întoarcere ca la niște locuri dragi din copilărie. Așa cum revezi cu drag un prieten din tinerețe căruia nu-i reproșezi că a îmbătrânit, tot la fel ar fi bine să re-VEDEM arealul celei mai vechi piețe. Este de fapt locul de naștere a dezvoltării urbane ce va veni în timp.
Aici, în acest perimetru cuprins cu aproximație de actualul patrulater al pieței moderne se afla un nod de convergență al mai multor drumuri ce străbăteau cetatea din cele trei direcții principale. Asta chiar din perioada medievală ce a precedat următoarele etape de sistematizare. Probabil că locul avea pe atunci, după opinia arheologilor, o formă mai degrabă cu trei laturi. Tot aici s-au găsit primele forme de locuire, mult anterioare orașului. Fiind un loc ceva mai ridicat, e probabil să fi fost locuit chiar de o populație rurală primitivă după urmele găsite.
Și în perioada otomană piața de azi a jucat un rol important păstrându-și rolul central în vechea cetate, după cum dovedesc vestigiile turcești dezgropate la recentele lucrări din 2015. Din păcate, în loc să fie oferite circuitului turistic și lăsate vizibile oricui, s-a ales cea mai facilă rezolvare, prin îngroparea lor din nou sub nivelul pavimentului stradal. Greu de crezut că astfel se vor conserva pentru ulterioare puneri în valoare. Dacă nici acum, în elanul cultural european, nu se gasesc fondurile necesare oare cand vor fi bani?
upă trecerea Timișoarei sub adminstrație habsburgică era nevoie de un oraș cetate mai modern și mai întărit decât înainte. Armata imperială aduce ingineri militari ce trasează planurile de renovare totală și extinderea ruinelor vechii cetăți, foarte avariată după asediu.
Și în noua concepție piața va avea un loc de vază. Aici, pe un areal devenit generos, prin demolări și sistematizare, se vor aduna toate clădirile de comandă ale armatei.
Istoria este ironică, Noul Generalat este cea mai veche clădire a Cetății
Pe latura de sud se vede ceea ce a fost de la bun început concepută ca un sediu al comandanților de oaste. Sediul garnizoanei Timișoara (cum este cunoscută și azi) din început de secol XVIII și până acum, a fost în continuu a armatei. În afară de Palatul Huniade, ce este pe locul vechi de șapte sute de ani, dar în formă diferită din cauza multor etape de renovari și distrugeri repetate, Palatul Garnizoanei este cea mai veche clădire a orașului în formă aproape neschimbată. A fost concepută și începută construcția aproape imediat după preluarea cetății.
Forma generală a edificiului s-a păstrat până în zilele noastre, ceea ce-i dă aerul de unicat istoric. Cu excepţia unor schimbări ale faţadei, din cauza bombardamentelor din 1849, volumetria constructivă este ca acum trei sute de ani. Se știe că, în acestă zonă, cele mai multe acoperișuri au căzut sau au fost incendiate.
Edificiul se numea Palatul Nou al Generalatului şi era destinat comandantului trupelor habsburgice din Banat. De obicei acesta avea gradul de general deci avea nevoie de o locuinţă frumoasă în centru. De aici conduceau provincia guvernatorii militari.
Clădirea a fost durată de meşteri aduși din zonele locuite de italieni în jurul decadei a treia a secolului XVIII. Pe planurile orasului apare deja la 1727 cu denumirea de „Neues Generalat”. Claudius Florimund, conte de Mercy, a locuit aici începând din 1727. Interioarele sunt terminate pentru a permite confortul necesar, chiar dacă exterioarele nu erau încă finisate. Finalizarea a avut loc cel mai târziu în anul 1730. Aici se afla marele bazar oriental, distrus la asediu.
Șantierul a s-a întins pe durata multor ani, fiind terminate diverse parți în mai multe etape. La început accentul s-a pus pe construirea fortificațiilor. O altă perioadă de lucrări este consemnată că ar fi avut loc între anii 1745-1752. În anul 1752, clădirea, de formă aproape rectangulară egală și simetrică, avea în partea din faţă, spre piaţă, două nivele, un apartament la mansardă şi o poartă monumentală cu un fronton elegant de formă triunghiulară deasupra. Acoperișul accentua cele trei travei de la intrare. Iar cele două laturi şi grajdurile aveau doar parter. La parter erau bucătăriile, grajdurile, camerele pentru personal şi ordonanţe. La etaj erau încăperi de locuit, spaţii de birouri şi arhivă. Tot aici erau și spații destinate diferitelor depozite.
Spre final de secol, în anul 1788, sunt începute noi lucrări constând în adăugiri la clădirea principală. Acestea vor ocupa cele două aripi ce acum străjuiesc străzile de azi Alba-Iulia și Lucian Blaga. În imaginile de după 1849 mansarda nu mai apare, fiind mistuită de incendiile de la asediul de la revoluție. Doar frontonul mai este vizibil și după reparațiile din 1853. Pe fotografiile din anii 1880-1900 frontonul din partea superioară nu mai este vizibil. Tot în acestă etapă de renovări de la final de secol XIX se construiesc la parter trei arcade în dreptul intării principale şi în cele două parți laterale acesteia. Ulterior acestea devin suportul terasei-balcon ce se adaugă la primul etaj. Astăzi numai arcada din mijloc, prin care se accede în clădire, mai este vizibilă. Celelalte două, laterale, au fost zidite, câștigăndu-se câteva încăperi.
Ca stil architectonic este un amestec de elemente mai reușite sau destul de simpliste. Iniţial s-a construit în stilul baroc. Dar multele renovări și reparații nu au făcut decât să adauge elemente funcționale concomitent cu distrugerea decorațiunilor bogate. De fiecae dată s-a mers pe minimul efort de conservare. Mare lucru nu se mai vede din mareția palatului. Starea generală este de neîngrijire și abandon. Se mai păstrează, pe faţada dinspre str. Alba Iulia, unele elemente baroce la unele ancadramente ale ferestrelor.
După revoluţia paşoptistă, clădirea a fost, sediul administrativ al nou înfiinţatei provincii numite Voivodina sârbească și Banatul timișan (Woiwodschaft Serbien und Temescher Banat). Regiunea luat ființă prin hotărârea împăratului austriac din 18 noiembrie 1849. Dar noua entitate administrativă a Imperiului Habsburgic nu a reușit să reziste dacât până în octombrie 1860.
În clădirea militară istorică a fost cazat chiar și împăratul Franz Josef, între 14 şi 16 iunie 1852, când a fost oaspete al oraşului. Se vede că în acei ani era destul de elegantă și putea oferi tot ce dorea un cap încoronat.
După intrarea trupelor române în Timișoara de după 1919, clădirea își păstrează menirea de comandament militar al garnizoanei locale.
În anul 1923, Regele Ferdinand şi Regina Maria au făcut o primă vizită la Timişoara după Unire. Pentru a marca momentul pentru vecie au plantat, în amintirea Marii Uniri a tuturor românilor şi a încoronării de la Alba Iulia, cei doi stejari aflaţi şi astăzi în faţa clădirii.
„Săditu’s-a acest stejar în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. În anul 1923, luna maiu, ziua întâi, sub glorioasa domnie a Majestăţii Lor Regele Ferdinand I, făuritorul României Mari şi de toţi iubita Regina Maria”, spunea o placă, amintire dispărută la reparația pieței. Ei sunt printre puținii arbori ce au scăpat de defrișarea de la 2014-2015. Dar nu se află într-o stare prea bună. Unul din ei este destul de atacat de dăunători. Toată coaja este ciuruită de găuri.
Aici a fost amenajat un mic, dar bogat în exponate, Muzeu Militar. Câteva zeci de ani nu prea a știut aproape nimeni de existenţa acestuia în chiar centrul orașului. Extrem de rar veneau grupuri de copii să vadă sălile ce aminteau de istoria militară. Muzeul Militar din Timișoara este în subordinea unui minister, altul decât Ministerul Culturii. Muzeul este organizat astfel încât să reflecte perioade distincte din istoria României cu ar fi: Decebal, Evul Mediu timpuriu, Evul Mediu, Mihai Viteazul, Unirea Principatelor Române și cele două războaie mondiale. De asemenea, are în compunere și o colecție de arme și de ținute militare, cuprinzând exponate de acest gen din diferite perioade istorice. Patrimoniul muzeului este format din peste 2000 de obiecte muzeale: hărți, documente de epocă, machete ale unor monumente istorice, fotografii, armament și ținute militare. De puțină vreme patrimonial muzeal s-a mutat în clădirea din apropiere, unde se afla sediul central al diviziei de infanterie.
Dar acum, în secolul XXI, când Timișoara ar vrea să conducă Europa pe plan cultural, Palatul Generalatului a devenit involuntar obiectul unui „ping-pong administrativ” între mai multe ministere, pe de o parte, și interesele Primăriei locale și Consililului Județean, pe de alta. Vorba hâtră a fost aruncată la necaz chiar de președintele CJT la acea vreme, Sorin Grindeanu.
Povestea a început acum câțiva ani. În demersul firesc de demilitarizare a centrului orașului, Ministerul Apărării a fost de acord să cedeze clădirea Comenduirii Garnizoanei către CJ Timiș. Dar evident cu câteva condiții. Aici ar fi trebuit să înceapă ample lucrări de renovare după care s-ar fi mutat Biblioteca Județeană Timiş. Câteva spații ar fi rămas pentru uzul unor asociații militare.
Din lipsă de bani, nu s-a făcut nimic. Între timp și Primăria orașului a pus ochii pe clădire. Se dorea realizarea unui impozant muzeu al Revoluției Române. Locul ar fi fost potrivit, fiind în plin flux pietonal, în calea turiștilor ce iau la pas centrul. Cum încă nu a început nici muzeul să se întrevadă dar nici sediul bibliotecii, Armata ar dori să-și recapete clădirea.
Palatul Generalatului din Piața Libertății a fost și încă rămâne subiect de dispută. Nici Primăria Timișoara, nici Consiliul Județean Timiș și nici Ministerul Culturii nu sunt proprietarii acestuia, ci Ministerul Apărarii Naționale.
În data de 13 decembrie 2016, CJT a pierdut clădirea, aceasta revenind în proprietatea MApN, deoarece aici nu s-a făcut vreo investiție, așa cum prevedea contractul. Timpul a fost scurt și n-au fost bani.
Acum, conducerea CJ Timiș își dorește ca Executivul să decidă în privința clădirii istorice, să revină în proprietatea Consiliului Județean Timiș, însă pentru patru ani, pentru a se putea face și investițiile necesare aici.
Primarul Timișoarei, Nicolae Robu, anunța recent că a discutat cu reprezentanţi ai Ministerului Culturii și ai Ministerului Apărarii Naționale pentru preluarea Comenduirii Garnizoanei de către Ministerul Culturii care avea disponibili banii pentru a investi în această clădire și pentru a construi aici Muzeul Revoluției. Numai că această cladire era atunci în administrarea CJT, care urma să o piardă. Când s-a pus problema luării Garnizoanei de la CJT, Primăria Timișoara, la solicitarea președintelui Sorin Grindeanu a pus la dispoziție mai multe spații în care urmau să funcționeze structurile Armatei scoase de acolo. Numai că aceste spații au fost refuzate.
Odiseea nu pare să se încheie prea curând dacă nu se lasă deoparte orgoliile. Totul trebuie să conveargă spre interesul general al municipiului.
„Piaţa Libertăţii a rămas la nivelul secolului al XVIII-lea, când de fapt Timişoara era o cetate militară. Era un oraş garnizoană. Atunci erau justificate acestea spaţii. Acum nu îşi mai are rostul, iar armata ar trebui să se retragă la unităţile militare de la marginea oraşului. Nu mai există aşa ceva în Europa. Piaţa Libertăţii trebuie să fie o piaţă a culturii. În Casa Armatei se poate face un centru cultural, pentru că Timişoara duce lipsă de aşa ceva… În Casinoul Militar se pot face săli multifuncţionale, pentru spectacole, săli de baluri, săli unde îşi pot desfăşura activitatea diverse cercuri, cenacluri, sedii ale ONG-urilor cu profil cultural. La ultimul etaj se poate amenaja un studio de teatru”, a declarat istoricul de artă Ioan Szekernyes, contrariat de situația fără ieșire.
