Timişoara ieri şi azi: Cum a ratat oraşul nostru șansa de a avea un Ringstrasse ca la Viena

1291

Oare de câte ori a auzit timișoareanul o vorbă spusă cu mai mult sau mai puțin miez? Este celebra dar nu destul de acoperita în realitate că Timișoara a fi „mica Viena”. Poate, dar nu prea vrea nimeni să explice la ce se referă exact comparația și cât de mică este imitația de oraș imperial. La o anumită perioadă, probabil că era o doză de adevăr în zicere. Pe măsură ce trece timpul, vorba se golește din ce în ce de conținut. Nici nu e mare lucru de pierdut. E neîndoielnic că Viena este o splendoare de oras. Are de toate. Un fluviu falnic și uneori albastru. Muzee cât să obosești să le enumeri. Mijloace de transport de să te plimbi zile întregi cu ele și să nu te plictisești deloc. Culmea, mai vin și la timp. Oameni civilizați găsești la tot colțul de stradă.  Din toate astea avem și noi câte ceva. Evident mai reduse.

Dar ar fi bine ca Timișoara să fie cunoscută în lume ca o marcă individuală de civilizație, urbanism, reper de sine stătător pe harta Europei și nu o imitație sau chiar o clonă mai redusă a altceva. Parcă sună mai bine să fii „marea Timișoară” decât micul… orice altceva.

Sigur ca o istorie comună pe o perioadă de timp a ambelor orașe a influențat la fel ambele capitale. Că doar și noi suntem capitală (de județ, de provincie sau de cultură europeană). Bașca pentru mai puțin de un deceniu, cu aproape șapte sute de ani în urmă, am fost și capitală de regat al vecinilor maghiari.

Să facem o paralelă între două obiective din cele două orașe.

La Viena există un celebru bulevard circular în jurul fostului orașului interior (Innere Stadt) numit Ringstraße și este una dintre principalele artere de circulație ce face față și azi la cerințele unui trafic modern. Mii de turiști vin aici să vadă cele mai frumoase clădiri cunoscute pentru stilul istoric numit Ringstraßenstil cunoscut mai ales după anii 1860. Strada a fost construită pentru  a înlocui zidurile orașului, care au fost construite în perioade diferite și consolidate ca urmare a primului asediu turcesc din 1529.

După anul 1850 dezvoltarea oraşului dar şi a tehnicilor militare au făcut ca zidurile orașului să devină desuete. Erau doar un impediment pentru circulație.  În 1857 se dispune demolarea zidurilor orașului. În decretul imperial s-a stabilit dimensiunea exactă a bulevardului, precum și pozițiile geografice și funcționalitățile noilor clădiri. Ringstraße și clădirile planificate au fost destinate să fie un exemplu de urbanism modern ce încă sunt exemplu de proiectare cu previziune în viitor. Precedentul exista la acea dată deja prin lărgirea bulevardelor pariziene.

La Viena, în următorii ani, au fost ridicate un număr mare de clădiri elegante, atât publice cât și private. Toți cei cu putere finaciară au dorit să construiască aici vile arătoase. Aproape tot ce merită vizitat se afla aici.

Doar câteva exemple ar merita citate: Opera de Stat, Academia de Arte Frumoase, Palatul de Justiție, Clădirea Parlamentului austriac, Primăria,  Universitatea și multe altele. Chiar și celebra catedrală votivă se află tot pe acest bulevard circular.

La o distanță de doar un sfert de secol, aceleași probleme de extindere a urbei au apărut și la Timișoara. Aceleași necazuri au dus la soluții asemănătoare. Și la noi orașul era blocat de cetatea ce nu-și mai avea rostul militar inițial. Esplanada circulară din jurul zidurilor era un spațiu imens nefolosit. Era un adevărat sistem de șanturi ce nici măcar nu mai erau umplute cu apă ca la începuturile fortificațiilor. Antreprenorii își doreau aceste locuri goale. Erau atât de aproape de centru încât au început presiunile asupra autorităților pentru demilitarizarea Cetății. Pentru că Timișoara își pierde importanța militară și era nevoie de o lărgire a spațiului, se decide ca zidurile Cetăţii Timişoara să fie demolate. Lucrările încep în anul 1892. Sunt demolate pe rând vechile porți ale cetății, iar apoi se nivelează terenul obținut. Chiar pe locurile ce înconjurau cetatea apare un spațiu circular ce odată cu începutul secolului XX se va umple încet, dar hotărât, cu clădiri monumentale. Este actualul bulevard C.D. Loga ce are o formă de segment de cerc. Un fel de sfert de ring autohton pe un sfert din primetrul centrului. Chiar dacă poartă numele cărturarului doar de la Primărie (unde se află numărul 1) bucata de cerc începe în realitate cam în dreptul Spitalului de Copii și continuă până aproape de Prefectura județului.

Ca la Viena, pe această stradă ce a început ca un cerc se afla Primăria orașului, Catedrala Mitropolitană ortodoxă, Filarmonica Banatul, sediul Mitropoliei cu o biserică istorică de lemn cu hramul „Sfântului Dimitrie”, Inspectoratul Şcolar, două palate ale unor licee de renume, vile aspectuoase prin prestanța ce o impun. Din păcate, conjunctura locală ori interese de sistematizare nu au dus la final cercul stradal în jurul orașului interior. Fiind „o mică Vienă” avem și un mic ring. Mai îngust dar mai ales neîncheiat, adică un sfert de ring (cerc).

Aproape toate clădirile de pe acest bulevard merită atenția celui ce știe să vadă. Azi vorbim doar de un singur minunat exemplu. Vila superbă în care-și desfășoară activitatea Institutul Francez din Timișoara.

Începutul acesteia se leagă de negoțul cu băuturi. Un înstărit fabricant și comerciant de băuturi din Fabric a încercat să se apropie cu sediul și locuința de centrul orașului. Vila Kimmel, cum mai este cunoscută clădirea, ce se află pe Bulevardul C.D. Loga, la numărul 46,  a fost construită între anii 1911-1914, la comanda unui industriaș local pe nume Ignaz Sandor Kimmel. Familia Kimmel patrona o fabrică de alcool.  Primul Kimmel de notorietate era semnalat ca învăţător la Şcoala „Poporală” din Fabric, în 1784. Ulterior, familia Kimmel ajunge faimoasă în Timişoara mai ales datorită distilatului din vin ce concura cu orice coniac produs în Franța. Acest produs, alături de la fel de celebrele lichioruri, au cucerit piața vieneză de la începutul secolului trecut.

Arhitectul ce a gândit vila s-a întrecut pe sine însuși. A rezultat un giuvaer de o rară frumusețe. Artistul Josef Kremer junior este mai puțin cunoscut azi. Dar opera sa impresioneză încă. Eleganța flamboiantă este vizibilă peste tot, de la fațade la acoperiș până la interioarele atent lucrate. Lambriurile elegante din lemn se păstrează încă la fel de bine. Scările interioare din stejar parcă sunt lucrate ieri, chiar dacă au o patină subtilă. Un șemineu din piatră decorează marele hol interior ce se întinde pe înălțimea a două niveluri.

În urma legii 119 din iunie 1948, legea naţionalizării, vila intră în patrimoniul judeţului Timiş. Autoritățile puterii populare dezmembrează  o parte din grădina imensă cu stejari seculari pentru a ridica Vila Internațional de astăzi. Acesta a fost reședința șefilor de stat cumuniști când veneau în vizită de lucru în județ.  Pentru scurtă perioadă de timp, începând cu 1970, în această clădire a funcţionat secția de Artă a Muzeului Banatului. Se spune că pe savanta de renume mondial ar fi deranjat-o rău vecinătatea unui muzeu cu tablouri. La un ordin, lucrările plastice au fost exilate în depozite și casa a devenit o anexă a vilei prezidențiale. Cultura a pierdut în favoarea intereselor politrucilor servili ce nu au crâcnit nimic.

Nici astăzi, în stilata clădire de pe C.D. Loga nu domneşte o armonie deplină. Deşi este una dintre cele mai elegante şi frumoase imobile de pe fostul Bulevard Lenin, nu beneficiază de protecţie din partea autorităţilor statului. Trist este că asupra proprietarilor de drept ai Vilei Kimmel este un continuu asediu moral. După cum se ştie, clădirile de pe C.D.Loga sunt luate la ochi de persoane cu mare influenţă financiară, ce mai apoi distrug aspectul unitar al zonei prin renovări nepotrivite. O lungă perioadă, clădirea nu a intrat ca entitate separată în patrimoniul Timişoarei ca monument istoric, ci doar ca parte a unei zone protejate.

Nu se știe cu precizie de ce Vila Kimmel nu este declarată monument istoric. Monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României (sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român), semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală. Ele sunt parte din patrimoniul cultural naţional şi sunt protejate prin lege. Principalele criterii pentru ca o construcţie să fie declarată monument istoric sunt: vechimea, raritatea într-o localitate, zonă sau regiune, reprezentativitatea pentru un stil, un curent artistic, o perioadă istorică, valoarea memorială – legată de personalităţi, evenimente sau momente din istorie, valoarea de mărturie. Vechimea construcţiei să fie de 50 de ani sau mai mult (deşi pot fi alese şi construcţii mai noi dacă au o valoare execepţională). Cu cât e mai veche, cu atât este mai valoroasă pentru că pe măsura trecerii timpului s-au păstrat puţine construcţii similare din aceeaşi perioadă.

Deci Vila Kimmel se încadrează în toate criteriile enumerate mai sus şi poate fi declarată monument.  Dar măcar până atunci e un fapt pozitiv că ambasada Franţei  a ales ca în Vila Kimmel să funcţioneze Institutul Francez.

Exemplul bulevardului circular ce nu se încheie este urmat peste un secol de povestea fără de sfârșit a centurii de ocolire a municipiului ce este de asemenea funcțională doar pe un sfert de cerc. Mult laudata cale de acces este de fapt doar o banală șosea de nord-est nicidecum nu o ocolire totală.

Date şi fotografii oferite de Asociaţia Culturală „Salvaţi Patrimoniul Timişoarei”

LĂSAȚI UN MESAJ