Timișoara ieri și azi: „Catedrala noastră din Mehala” sau povestea tristă a unei biserici

1598

În câteva episoade anterioare am vorbit despre cele două Catedrale cunoscute ale orașului Timișoara. Cea mai mare și cunoscută este desigur Catedrala Mitropolitană din centrul orașului, adică din Cetate. Pentru o perioadă destul de scurtă, de circa șapte ani, și biserica ortodoxă din Iosefin a purtat pe bună dreptate denumirea de catedrală. A și rămas cu numele de „Catedrala Veche” în memoria celor mai vârstnici dintre timișoreni.

Dar câtă lume a auzit până acum de această denumire onorantă dată unei a treia biserici ortodoxe române a orașului?

În ceea ce priveşte denumirea de catedrală acordată tuturor bisericilor mai mari este fără rost și de natură să inducă eroare în rândul celor mai puțin cunoscători. Bisericile parohiale, conduse şi îndrumate de un preot paroh, nu pot fi numite catedrale doar pentru faptul că se adună mai mulţi credincioşi sau că arată mai impozant decât alte biserici mai reduse în dimensiuni sau ca impresie vizuală. Pentru accentuarea importanţei unui centru administrativ-bisericesc, denumirea de catedrală se cuvine numai acelor biserici pe lângă care episcopul locuieşte exercitându-şi puterea conducătoare pastoral-misionară.

Dar toate amănuntele astea prea puțin au contat în opinia măhălenților. Ei, ca mai toți bănățenii neaoși, erau foarte făloși de tot ce au făcut cu propriile lor puteri. Că le place să se laude nu este nici un secret pentru nimeni. Când s-au văzut mândrii locuitori din Mehala cu o biserică mare și frumoasă cum nu prea erau multe la ora aceea în oraș imediat i-au spus Catedrală. Bătrânii locului încă îi mai spun și acum plini de făloșenie „Catedrala noastră din Mehala”.

Dar cine sunt acești locuitori ai Mehalei și cum au ajuns să-și aroge așa lucruri mărețe?

Azi este un cartier din vestul orașului Timișoara ce cu mare greutate mai poate fi clar delimitat de restul urbei. În ultimii ani, prin demolari și construcții destul de haotice, s-a pierdut caracterul aparte al așezării. Cartierul Mehala este unul dintre cele mai vechi sate-satelit ale orașului și a fost construit în partea mai ridicată, la vest de Palanca Mare. Cu toate acestea, vârsta exactă a zonei este necunoscută.

primaria mehala

Se spune, cu destul de întemeiate argumente, că numele de Mehala ar proveni din limba osmană unde Machalla (Mahale) însemna suburbie sau cartier mărginaș. Numele a fost atribuit după anul 1552, când a început administrația otomană.

Se poate ști cu precizie de acest numele al Mehalei, unde se pare că pașalele își aveau reședința de vară cu grădini înfloritoare. Pe Calea Torontalului, la marginea cartierului, se mai cunoștea până acum două decenii locul numit Fântâna (sau Grădina) Pașei. Și în epoca habsburgică se mai pomenea de Baschabrun, numele german al fântânii, în ciuda faptului că reședința a fost reconstruită și redenumită grădina Președintelui (guvernatorului). Se pare că și conducătorii austrieci apreciau răcoarea grădinilor și apei de fântână.  Ce se știe cu exactitate e că totul a ars în 1849 până la temelii și nu a fost reconstruit. Din păcate, nimeni nu a avut interesul să conserve ruinele. Locul a fost nivelat, iar acum este ocupat de mândre vile fără nici o formă. Până în anii ’50, ’60 din secolul trecut unii norocoși au mai găsit câte o monedă veche sau alte ruginituri pierdute în pământ.

Cu începerea zidirii cetății, la 1723, o mare parte a populației ortodoxe de români și sârbi din zona Palanca Mare din nordul cetății s-au mutat aici, iar de la această dată Mehala este cunoscută cu numele de „Orașul nou” (Neu Stadt). Astfel, cartierul Mehala este atestat documentar în actele austriece din anul 1723, deși istoria lui este mult mai veche, poate chiar dinaintea perioadei turcești. Satul devine în scurt timp destul de prosper. Majoritatea se ocupa cu grădinăritul și agricultura.

biserica-ortodoxa-cartier-mehala

După plecarea turcilor, cetatea Timișoara a fost extinsă. Zidurile erau de până la cinci metri înălțime și câțiva metri lățime. Fortăreața era apărată și de porțile ce se închideau în amurg.  Dinspre apus, drumul spre cetate trecea prin cartierul Mehala. Drumeții care au prins seara înainte de închidere porții, au fost nevoiți să rămână în suburbii și să așteapte lumina zilei. Acest lucru a dus la înflorirea comerțului în cartier. Au apărut treptat hanuri,  grajduri, localuri și ferme. Acest lucru a dezvoltat încet economia agrară spre cea comercială. A ajuns chiar o  competiție pentru meșteșugurile stabile din interiorul zidurilor orașului.

Chiar recesământul populației arată dezvoltarea Mehalei: la 1850 erau 3.375 locuitori, la 1870 – 4.621 iar la 1910 – 8.792 locuitori. Localitatea a mai avut câteva nume oficiale: Franzstadt în germană sau  Ferenckülváros în maghiară dar și Neu-Warosch (Nowaja Warosch).

Pe vremea aceea, eparhiile româneşti din Banat fuseseră trecute sub jurisdicţia mitropoliei sârbeşti. Prima biserică ortodoxă din Mehala a fost cea sârbească, ridicată în 1786, care deservea atât sârbii cât și românii. Începând cu 1865 se hotărăşte separarea ierarhică a celor două biserici, iar separarea în practică se întinde pe mai mulţi ani.

După separarea de biserica sârbă şi atribuirea bisericii ortodoxe din cartier comunităţii sârbeşti, românii şi-au construit, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o biserică provizorie. Acesta se afla cam pe locul de lângă primăria comunei Mehala, actualul sediu al secției de Poliție.

La începutul secolului XX credincioşii români din Mehala hotărăsc construirea unei biserici proprii, însă izbucnirea Primului Război Mondial îi determină să îşi amâne planul. În Între timp, în 1910, primarul Timişoarei, Carol Telbisz decide printr-un act oficial că localitatea Mehala să fie inclusă în oraşul Timişoara, sub numele de cartierul Franzstadt.

În 1925 este pusă piatra de temelie a noii biserici în cadrul unei slujbe oficiate de episcopul Aradului, Grigorie Comşa. Se spune că a fost un eveniment impresionant, la care au luat parte înalte oficialităţi: regele Ferdinand I, regina Maria şi principii Carol (ulterior regele Carol al II-lea) şi Elena. De asemenea au fost prezenţi primarul şi prefectul Timişoarei şi numeroşi locuitori din Mehala. La temelia bisericii a fost zidită o urnă care conţinea un pergament semnat de rege.biserica mehala tramvai 4

Ridicarea bisericii a fost posibilă prin dedicarea şi eforturile câtorva oameni care au strâns fondurile necesare pentru construcţie. Printre aceştia amintim pe dr. Samuil Şagovici, preşedintele comitetului parohial, precum şi doi dintre cei mai bătrâni locuitori ai Mehalei din acea vreme, Moise Doboşan (fost primar al Mehalei pe când aceasta era independentă de Timişoara) şi Dimitrie Bărnuţiu.

De eveniment se leagă o poveste frustă, dar reală. Prea mulți dintre cei în vârstă o știu ca să nu fie o doză mare de adevăr. Se spune că măhălenții se îmbulzeau să vadă care mai de care pe Majestățile lor. Că doar nu toată ziua se plimbă regii și reginele României pe ulițele lor.

Toți voiau să fie cât mai aproape. Din înghesuială era să fie îmbrâncită regina Maria în șantul fundației. Primarul de atunci, Lucian Georgevici (sau poate prefectul?) a încercat să facă ordine și a strigat cât a putut de tare: „Oameni buni! Nu vă înghesuiți ca marvele! Că era să îmburdați pe Maiestățile lor în șanț! No… mama mă-sii de treabă!” . Și a urmat un șir de înjurături din popor ca la Mehala. Se spune că, pentru câteva minute, Regele Și Regina au roșit și s-au prefăcut că nu mai știu românește și au schimbat vorba în franceză. După momentele de stupoare, toată lumea (chiar și capetele încoronate) au izbucnit în râs!

O biserică ce ar fi putut fi un monument de arhitectură românească se luptă cu nepăsarea și neglijența

Povestea bisericii românești din cartierul Mehala este destul de scurtă în comparație cu celelalte biserici din apropiere. Biserica ortodoxă sârbă (ce a fost în egală măsură și a românilor) a fost prima dintre cele trei ce sunt și acum grupate în jurul pieței Avram Iancu de azi și poartă până azi hramul Sfântului Nicolae. Biserica sârbă de azi a fost construită din cărămidă, între anii 1786 – 1793. În turnul ei se găsește un vechi mecanism de ceas și clopotele de bronz. În secolul al XIX-lea  au fost sculptate lemnăria interioară și iconostasul. Locurile în strană au fost realizate de meșterul Gheorghe Liblaitner, mobilierul iconostasului de către Mihail Ianici.  O vorbă aparte merită icoanele zugrăvite de pictorul Sava Petrovici, bine cunoscut în satele bănățene pentru lucrările sale. Această biserică a fost un lăcaș de cult comun pentru credincioșii ortodocși, indiferent de etnie. Lucrurile au mers cu unele poticneli. În general, sârbii încercau să impună doar limba lor ca limba oficială de cult. În urma mai multor neînțelegeri, care au culminat cu împiedicarea oficierii slujbei de Paşti din anul 1887, românii au părăsit biserica și învoiala cu sârbii după exact un secol de conviețuire.

biserica-mehala

Imediat, în acelaşi an, se cere Episcopiei Ortodoxe Române de Arad înființarea unei parohii ortodoxe române în Mehala. Acest lucru se și întâmplă după verificarea listelor cu românii credincioși din localitate. Până în toamnă se adună banii necesari și se pune piatra de temelie a primei biserici ortodoxe românești, la data de 8 septembrie 1887. Era o clădire cu caracter provizoriu construită chiar lângă primărie, acolo unde în zilele noastre a funcționat o spălătorie auto, lângă fosta grădiniță.  Primul preot ortodox român a fost părintele Ioan Istin.

Biserica era destul de mică și nu era suficientă. Pe la începutul secolului al XX-lea, credincioșii români din Mehala și-au întărit puterea financiară şi au hotărât, în anul 1909, că e posibilă construirea unei biserici proprii adevărate. Izbucnirea primului război mondial a oprit pe moment realizarea acestei idei.

O a doua biserică, în ordinea vechimii în funcțiune și azi, este cea romano-catolică cu hramul Sfântul nume al Sfintei Fecioare Maria; a fost construită în anul 1887, cu banii donați de locuitorii catolici ai localității. De fapt, a fost construită în același timp cu cea provizorie a românilor și se aflau pe laturile opuse ale pieței publice.

biserica mehala (7)

Se ridică pe latura vestică a pieței și atrage atenția cu stilul neo-gotic  dar și părți de neo-romanic. Are un altar principal și două secundare executate în stil gotic de sculptorul Ferdinand Stuflesser, din Tirolul de Sud. Pictura altarului principal cu Sf. Fecioară în brațe cu pruncul, a fost refăcută în anii 70 din secolul XX.

Așa zisa piață publică din centrul localității era, de fapt, până la anul 1910, când s-a unit localitatea Mehala cu municipalitatea timișoreană, un tăpșan liber, o piață folosită la tot felul de festivități sau ca târg de produse și animale. Pe latura de nord-est se afla primăria. Clădirea există și azi. Imediat după anul 1989 a devenit sediu de poliție. În perioada socialistă a fost sediul cooperativei agricole de producție a cartierului. Da! Timișoara avea în Mehala chiar și un CAP exact ca la sate. Iar în curte, pe latura dinspre strada Crișan, a dăinuit până în anii 1990 turnul pompierilor voluntari locali, ce țineau direct de primăria comunei.

La 29 aprilie 1924 încep procedurile legale pentru realizarea bisericii ortodoxe monumentale, în perioada  episcopului Grigorie Comșa al Aradului.

biserica-mehala-1

La slujba de sfințire a șantierului și de depunere a pietrei de temelie a fost îngropată o urnă cu câteva obiecte ale timpului și un hrisov oficial semnat de regele Ferdinand.

Construcția bisericii a fost posibilă prin eforturile și elanul unor oameni care au adunat sumele necesare pentru material și proiect. Printre cei mai sârguincioși a fost doctorul Samuil Şagovici, în acea epocă prim notar al orașului, dar și preşedinte al comitetului parohial, precum şi doi dintre cei mai în vârstă măhălenți ai vremii, Moise Doboşan (fost primar al comunei pe când aceasta era independentă de oraș) şi Dimitrie Bărnuţiu, un alt fruntaș al parohiei.

Planurile viitoarei biserici, au fost realizate de arhitecţii Victor Vlad, profesor la Şcoala Politehnică, şi Adrian Suciu, arhitectul-şef al oraşului. Se va apela la un stil arhitectural românesc cu trăsături neobizantine asemănătoare cu bisericile din vechiul Regat. Noul stil a marcat momentul de despărțire dintre arhitectura barocă a lăcaşelor de cult la modă în întrega monarhie bicefală. Erau considerate mai apropiate de izvoarele estice elementele bizantine.

1029

Biserica a primit hramul „Înălţarea Domnului”, ea fiind ridicată în amintirea martirilor neamului din primul războiul mondial. Lucrările de zidire ale bisericii, construită din cărămidă, au fost realizate de firma Iosif Steiner din Arad. Fundația este relizată pe placă masivă de beton armat. Soluția era modernă în epocă, fiind aplicată și la Catedrala Mitropolitană.  Biserica are o cupolă centrală rotundă cu un diametru mai mare în raport cu înălțimea, asemănătoare cu modelul grec din primul mileniu. La maiestuozitatea bisericii mai contribuie şi cele şase turnuri, dintre care cel două dinspre fațada principală servesc ca şi clopotniţe.

Biserica are dimensiuni impresionante, cupola centrală şi turnurile se văd de la distanță din orice punct al cartierului Mehala și chiar de mai departe. E poate unul din motivele pentru care orice măhăleanț o numește „Catedrala Noastră”.

1030Uşile iconostasului şi două policandre din lemn de tei au fost lucrate de meșterul timişorean Ştefan Gajo, iar iconostasul din zidărie a fost placat cu marmură artificială de culoare roșiatică. Biserica a fost la început doar parţial pictată. Pictura în tempera de pe iconostas, cupolă şi absida altarului a fost realizată de Catul Bogdan, la vremea respectivă profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Timişoara. Maestrul își însușise  tehnica frescei la Şcoala de Belle-Arte din Paris. Pictorul l-a înfăţişat pe Iisus Pantocrator pe bolta turlei naosului şi pe Maica Domnului pe tron cu cei doi arhangheli şi cei patru evanghelişti, în altar. Restul bisericii a rămas fără pictură. Întreagul edificiu monumental a costat la acea vreme în jur de 14 milioane lei.

Construcţia bisericii a mers destul de încet, dar a meritat. A rezultat o adevărată operă de artă bisericească demnă de a se afla oriunde pe intinderea spațiului românesc. Dacă ar fi mai îngrijită, aici ar putea fi un loc unde ar mișuna turiștii veniți de oriunde. Totul a fost finalizat în anul 1937. Slujba de sfințire a fost oficiată pe 10 octombrie același an, de episcopii Andrei Magier al Aradului şi Nicolae Popovici al Oradiei.

Dar… așa ca în poveștile spuse fără har, biserica din Mehala nu a avut o soartă prea bună. A urmat perioada totalitară. Nu prea se dădeau nici doi bani pe cele spirituale. Biserica, în ciuda caracterului deosebit, se degradează treptat. Apar fisuri în ziduri. Acoperișul este destul de deteriorate pe alocuri. Apa se infiltreză și ajunge pe pereții interiori. Se distrug și o parte din picturi.

După anul 1990 încep lucrări de renovare. Era un entuzism evident, poate nedepașit decât de nepriceperea celor tocmiți să repare. De foarte mulți ani se tot renovează. Pe măsură ce se repară câte ceva la lăcaș arată tot mai rău. Acoperișul, de cel puțin două decenii, este în veșnică cârpăceală. Dar tot mai intră apa.  Un specialist nefericit a hotărât să pună uși laterale din material plastic, urâte și total în răspăr cu originalul. Noroc că ușile principale sunt din lemn sculptat. Soclul clădirii are fisuri vizibile. O jumătate de secol, exteriorul a fost de un gri extrem de urât. Acum nu mai are nici măcar tencuială. A fost decopertată pentru a fi refăcută. În ritmul în care zoresc constructorii ar putea să mai dureze decenii.

Cu peste un deceniu în urmă au mai avut loc reparații. Consiliul parohial a luat o decizie fără motivare clară. Sub pretextul că în unele locuri zidul era distrus, s-a hotărât repictarea în întregime a bisericii şi distrugerea picturii lui Catul Bogdan.  Asta în ciuda unui deviz ce recomanda  conservarea şi restaurarea acesteia. Un adevărat monument elegant și plin de sens istoric, un adevărat  edificiu ce impunea noua arhitectură românescă de început de secol XX, ce avea să facă școală mai târziu, la biserica din Iosefin iar mai apoi la Catedrală, a fost astfel nimicit pentru totdeauna. Câțiva enoriași mai în vârstă au vazut, au oftat dezamăgiți că nu vor mai vedea vreodată „catedrala lor” așa cum merită. E trist că în alte părți din oraș se repară, se construiește și se vede ceva în urmă. În Mehala e ca la Mănăstirea Argeșului din legendă. Mai mult se strică decât se repară.

biserica mehala (1)

LĂSAȚI UN MESAJ