Ticul de la colțul gurii

276

De când era mic și a început să priceapă, de pe la vreo doi ani adică, maică-sa l-a tocat într-una: să-ți ștergi colțurile gurii, fiindcă și dacă râzi, și dacă plângi, arăți ca un măscărici cu ele murdare. Colțurile! Colțurile! îl atenționa mă-sa la masă, după masă, între mese, dimineața, la prânz, seara și de câte ori îl vedea. Adevărat, Bițu (de la Gabriel, via Găbițu) era haplea, așa că mai tot timpul molfăia câte ceva și, prin urmare, era murdar pe la gură. Că să nu aibă necazuri cu cea care i-a dat viață, în mână avea permanent o batistă cu care se ștergea. Sau pe care o muta în cealaltă mână.

Când a mers la școală, a băgat batista în buzunar. Dar s-a ales cu un tic nervos: își lingea colțurile gurii cu limba. Cam din 8 în 8 secunde. Când a ajuns la vârsta adolescenței, a devenit celebru: el era tipul care încasa aproape zilnic palme de la doamnele și domnișoarele cu care se intersecta și care se oripilau când le făcea semne obscene cu limba. Degeaba l-a amenințat maică-sa că i-o taie dacă nu și-o ține-n gură, degeaba în capul lui s-au trântit sute de poșete și duzini de pumni (de la cavalerii însoțitori de sex frumos și consternat), ticul nu l-a părăsit.

Apoi, a devenit una dintre legendele urbane ale orașului său, subiect de bancuri și glume sărate sau ne, ba chiar atracție turistică pentru vizitatorii excentrici care întrebau unde ar putea să-l vadă pe celebrul Limbitzu (era deja un renume) și să-l imortalizeze într-o poză, două, ori să-și facă un selfie cu el, o fotografie de grup, să-i ceară un autograf.

La un moment dat, Limbitzu a dispărut. Au crezut că s-a mutat la țară, că a plecat din țară ori că a murit subit. Nimeni nu l-a mai văzut, nimeni nu știa nimic despre el. Doar zvonuri. Doar bârfe. Apoi, uitarea. După câțiva ani, prin oraș și-a făcut apariția un domn cu o uriașă barbă albă, încât toată lumea întorcea capul după el și se întreba cum de reușește să-și găsească gura atunci când mănâncă.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ