Taci, tu, tristețe, și lasă-ne să ne trăim viața!

258

Râuri de gânduri au curs şi zile lungi, dar vorbele au stat tot ascunse, îngropate încă din toamna trecută. Nici ochii sinceri ai mamei, nici Siretul lunecosul şi nici razele ce mi-au ars obrazul n-au izbutit să-mi smulgă tăcerea din suflet…

“Taci, tu! Cum spui vorbele astea aşa uşor?!” Ea tace şi ştie că am dreptate. Au trecut anii, peste noi toţi au trecut. Chiar dacă nu la fel. Ea are riduri mai multe, deşi e mai tânără decât trupul meu obosit. Nici mâinile nu îi mai sunt moi ca altădată. Până şi zâmbetul i se ascunde discret în cutele din colţurile gurii. Îi spun că nici eu nu sunt altfel, chiar dacă pe alţii încă îi înşeală privirea când trebuie să îmi ghicească anii. “Taci, tu, nu îţi cere osândă. Nu te supăra iară pe lume şi nu te întrista aiurea, fără motiv, ca văcarul pe sat. Toate liniile astea crestate pe frunte sunt gândurile tale, toate, aşa cum ai ştiut să le numeri. Nu le cântări prea mult, vezi-ţi de viaţă! Trece, trece repede, şi tu unde eşti?” Nu sunt prea blândă, o ştiu şi văd că nu e tocmai ce ar fi vrut ea să audă… Tace şi plânge încet. Îmi pun lacăt gurii slobode şi o îmbrăţişez tare, tare. Pentru îmbărbătare. Iar căzut-am în butoiul fără fund al melancoliei. Iar am sorbit cu nesaţ din paharul cu amintiri, bucurii şi alte momente din zilele care au fost şi n-or să mai vină. Departe s-au dus, dar nu le-am uitat. Le-am îngropat în ungherele minţii bătrâne şi le-am crezut plecate.

“Taci, tu, că nu ne-au murit paşii de tot şi nici nu ne-au căzut dinţii şi părul. Tot noi suntem, cele de ieri, iar astăzi cele de mâine”. O duc în faţa oglinzii şi îi dau cu degetele părul de pe frunte. Ea tot tace. Nu vrea să îşi vadă ochii. O las să îşi ducă lupta şi îi desfac coama legată în vârful capului. Îi aşez pletele pe umeri şi îi şterg ochii trişti, apoi mă scălâmbâi în oglindă. Aşa cum nu o fac niciodată. Sunt hidoasă şi asta îi readuce râsul pe faţă. Nu am nici eu prea multă minte… Sunt un clovn, deşi nu mi-a plăcut niciodată circul. Dar îi las pe alţii să râdă de mine, cu mine, pentru mine. Fără să ştie…

Am căzut ca şi ea de prea multe ori în hăul uitării de toate, dar m-am întors de fiecare dată. “Vezi tu cât suntem de frumoase? Cu riduri, plete zburlite şi cearcăne. Îţi pasă?!”  Se uită la mine şi iarăşi tace. Eu râd. “Şi mie, dar ce are a face? Iubeşte-te tu şi fă-ţi viaţa cum îţi place. Ştii, noi, femeile ne batem cuie în călcâie. Dar tot singure ni le scoatem”. Şi iarăşi ne îmbrăţişăm şi râdem, ca două nătânge…

LĂSAȚI UN MESAJ