Superlansatorul de farfurii

416

„Tata-mare, mai mi-arăţi muşchii?” întrebam eu. Iar el zâmbea, îşi sufleca mâneca dreaptă de la cămaşă, până aproape de umăr, şi îşi încorda bicepsul care creştea sub piele cât un ou de gâscă. Uluit, exclamam „ma-mă!”, pipăiam, parcă neîncrezător că există aşa o minune, cu palmele-mi ce n-aveau mai mult de 6-7 ani, braţul bunicului care-mi şoptea: „Ehei, tată, să fi văzut tu acu’ vreo treiş’ de ani”. „Acu’ vreo treiş’ de ani”, Mărin al lui Băluţă se-ntorsese dintr-un prizonierat de şase ani la ruşi, unde muncise în minele din Donbas.

Dar bunicul nu avea doar o „armură” straşnică – deşi nu „sărea” de 1,65 m. El făcea ceea ce doar la televizor se mai putea vedea: prindea spătarul unui scaun în dinţi, iar apoi ridica scaunul cu gura, fără să-l atingă măcar cu vreun deget! Dantura, fălcile şi gâtul acţionau ca un mecanism din filmele SF (ce-mi plac şi acum) şi îmi produceau fiori de încântare şi teamă.

Eram la vârsta când „ciocnirile” cu ceilalţi se petreceau la tot pasul, iar dacă nu reuşeam să „le rezolv” cu ajutorul propriiilor puteri, le invocam – atunci când mă aflam în vacanţe la Drincea – pe cele ale bunicului: „Las’ că te spun eu lu’ tata-mare, să vezi ce-ţi dă!”. Şi-mi amintesc că bunicul a alergat de vreo două-trei ori după „inamicii” mei ca să nu rămână promisiunea lui nepotu-su neonorată. Nu i-a prins, spre norocul lor. Dar şi după mine a alergat o dată prin curte. Mama-mare, spectatoare de pe prispa casei, îi striga ca-n Oltenia: „Mărineee,-nnebunişi de-alergi copilu’? Mărine, Mărine, te vede lumea! Lasă, mă, copilu-n pace!”. Dar ce-i căşunase omului pe mine, de mă ameninţa că dacă mă prinde o-ncasez (ceea ce nu s-a întâmplat, dacă nu mă înşel, niciodată)? Unul dintre „greii” satului – preşedinte sau fost preşedinte al CAP-ului –, Olea, era un tip cam la vreo 170 de kilograme care se concentrau într-o burtă uriaşă. Şi cum unele dintre armele copilăriei sunt poreclele, îl strigam prin curte pe bunicu’ (care probabil mă supărase cu ceva) „Olea! Olea, grasu’ şi burtosu’!”. Iar el se făcea, probabil, că este afectat şi că urma să îl „păgubesc de vreo două palme”. Nu m-a atins niciodată! În schimb, mama-mare se mai învârtea de câte una, căci, olteancă bună de gură fiind, îl cam scotea pe bărba-su din apele teritoriale.

Nu pot să uit o secvenţă pe care am văzut-o mai târziu în „Două lozuri”, cu Birlic în rolul principal – deşi ţăran, bunicul citise serios şi a continuat, până când a trecut în veşnicie, să aibă o mare poftă de lectură; nu-i exclus ca reacţia lui să fi fost o (in)conştientă punere în scenă. Tata-mare a spart, una după alta, douăsprezece farfurii din porţelan alb, mari, pentru ciorbă, cumpărate cu scopul de a fi date de pomană – în Mehedinţi, oamenii îşi fac pomeni în timpul vieţii, ca să fie siguri că au toate cele trebuincioase pe lumea cealaltă şi că nu rămân la… mâna urmaşilor. Adevărat, mama-mare dădea comanda vocală a zborului fatal al fiecărei farfurii spre pardoseală, fiindcă bunicul o „consulta” înainte de lansare: „Mă, femeie, taci din gură?” „Of, Mărine, Mărine, că mă bagi mormânt!”  Zbang! „Taci sau nu?”  „De ce nu mă iei, Doamne, de ce?!” Zbang! „Mărine, sunt farfu…” Zbang! „Fi-ar a dracului de viaţă, Mărineeee!” Buf! „Înnebunişi, îţi luă…” Poc! „Ce mai dăm de pomană, ce…?” Zdronc! „Muiere, taci sau nu?” „Da’ ce zisăi, mă, ce zisăi?” Zdup! Şi aşa de vreo zece ori. La impactul cu solul al ultimelor două farfurii n-am mai asistat – soarta lor nu e greu de intuit –, căci bunică-mea m-a luat repede de mână, a decretat „hai că-nnebuni!” şi am purces spre casa străbunicii, unde am dormit peste noapte.

De fiecare dată când sparg câte-o farfurie sunt sigur că tata-mare Mărin râde acolo unde e; de nu cumva chiar el, de fapt, o lansează…

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ