„Sunt la vârsta la care încă mă atrage lupta până la capăt‘‘. Interviu cu jurnalistul şi scriitorul Andrei Crăciun

487

Robert Şerban: Nu te-ai sastisit să faci jurnalistică? Merită? Mai merită?

Andrei Crăciun : Ce întrebare e asta, dragul meu? Cum să nu merite? Bineînțeles că merită. Jurnalismul e, categoric, cea mai frumoasă meserie din lume. Că plătești un preț foarte mare ca să rămâi liber – e adevărat. Dar, pe de altă parte, cât de bogat ești atunci când te știi liber? Pentru mine, categoric, merită. Fiindcă eu nu fac jurnalism ca să am și eu o meserie, puteam să am multe alte meserii. Am și școală multă, și aptitudini. Eu am vrut să fiu ziarist. Îl consider un destin. Îl consider destinul meu.

Și o să-ți dau acum o comparație exagerată, tocmai pentru a sublinia ideea. Nu știu ce a simțit micul Mozart atunci când a văzut prima oară un pian, dar știu bine ce am simțit eu atunci când am văzut prima dată un ziar. Am știut. Am știut că în acele coloane ciudate se ascunde tot ce se întâmplă prin lume, și că asta vreau să fac în fiecare zi – să aflu ce s-a mai întâmplat prin lume și să le povestesc și altora.

Apoi, știi și dumneata, de la bunul Sofocle sau de la un altul, că nu e o idee prea bună să fugi de destinul tău. Te prinde din urmă.

Andrei Craciun foto principala

Am început aşa, apăsat, fiindcă mi se pare că presa din România  e compromisă de partizanatul politic, de urechism, de agramaţi, şantajişti, de sărăcie. Mi se pare mie? Exagerez?

Nu ți se pare. Dar ce meserie nu e cotropită astăzi de impostură, mai ales în România? Nu mă simt, nicidecum!, responsabil de soarta întregii prese, îmi pasă de ce scriu eu, mai ales, de semnătura mea. Sigur, trăim într-un context și e un context prost, fiindcă ne-am bătut noi, societate, joc de școală, dar măcar știu că voi lupta până la capăt. Sunt la vârsta la care încă mă atrage lupta până la capăt.

Când eram puști, personajul meu preferat din literatura (dacă vrei să îi spunem așa) timpului era Uncas, din „Ultimul Mohican”. Uncas moare și nu mai rămâne el chiar ultimul mohican, rămâne taică-su, dar oricum. A murit în picioare. E foarte important să mori în picioare.

Apropo de ce mi-a adus mie jurnalismul: am cunoscut cei mai interesanți oameni pe care îi puteam cunoaște, aici, la noi. Unul dintre ei a fost Radu Mărculescu, un veteran român, cu peste un deceniu și jumătate de Gulag rusesc și pușcării comuniste în spate. Un om excepțional din toate punctele de vedere. A murit, acum jumătate de deceniu, la nouăzeci și șase de ani. Când și-a simțit moartea, a spus atât: vreau să mor în picioare. S-a ridicat în picioare și așa a murit.

Este evident că presa tipărită va fi o raritate, asta dacă nu va dispărea definitiv, în 20-30 de ani. Dar nu cred că e important suportul de pe care ne vom lua informaţiile, ci calitatea lor. Cum crezi tu că va arăta mass media viitorului… apropiat?

Nu știu ce să îți răspund. Schimbările sunt atât de rapide, încât orice profeție ți-aș face riscăm ca până pleacă gazeta la tipar să fie deja compromisă de noua realitate.

Pentru mine, nu contează că va dispărea tiparul. Să dispară, dacă atât i-a fost dat să trăiască. Contează, însă, să ne ținem de esența acestei meserii, pentru că oamenii au nevoie de presă, întotdeauna au avut și întotdeauna vor avea. Nu sunt pesimist cu privire la viitorul presei. De fapt, acum se consumă mai multă presa ca oricând înainte. Trebuie doar să mai avem grijă ce presă consumăm și o să fim bine.

Care e cea mai mare boacănă pe care ai făcut-o ca jurnalist?

Am fost în general atent cu ce scriu, am oroare de greșeli, dar le fac, fiindcă na, sunt și eu un simplu om. Când eram tânăr am dat pe prima pagină din Evenimentul zilei o poză cu D.R. Popescu și l-am confundat cu Dumitru Popescu-Dumnezeu, în explicația foto. Nu mai știu. Poate că era o poză cu Dumnezeu, și am zis că e D.R.. Am suferit un pic. Dar, altfel, am ținut la cuvintele mele și m-am bătut uneori fizic să nu mi se schimbe titluri și nici măcar intertitluri. Am ținut la textele mele ca întreg.

De ce scriu jurnaliştii poezie? Cum se… pupă lirismul cu, totuşi, concreteţea şi directeţea presei? Te întreb fiindcă ai publicat două cărţi de poezie.

Coperta-poezii_pentru_acea_necunoscuta-Andrei_CraciunAm publicat două cărți de poezie, deși e mult spus poezie. Una foarte proastă și una proastă. În toamnă mai public una –mai puțin proastă. E o carte de geopoetică, aș vrea să impun acest termen. E o poezie a spațiilor geografice în care am tot umblat, ca ziarist de presă scrisă, practic tot pământul. Se și numește Toată poezia lumii.

Dar nu am scris numai poezie. Am două cărți de povestiri (Pălăria albastră și alte povestiri, Herg Benet, 2015 și Îndurabile – un titlu pe care mi l-a dăruit Radu Cosașu și la care țin foarte mult, carte de nuvele care apărea în primăvara asta, tot la Herg Benet). Mai am o carte tot de proză, care apare și ea în primăvara asta, la Polirom, în colecția Ego.Proză. E o carte despre copilărie. Se numește Aleea Zorilor. Pleacă de la un text pe care l-am scris în Revista Iocan, revistă de proză scurtă, care a fost bine primit de cei care mă citesc și prost primit de cei care nu mă înghit, deși nu mă citesc (paradoxul e al lor, nu al meu), și de care îți spun cu toată sinceritatea că nu îmi pasă, pentru că nu au argumente raționale. Eu sunt fiu de profesori de matematică, pentru mine contează mult logica.

andrei-craciun-copertaAm dezvoltat acel text și m-am trezit cu cartea asta, care e intenționat scrisă în manieră bohumil-hrabaliană. Mi-a plăcut enorm Lecții de dans pentru vârstnici și avansați și am vrut să îmi povestesc și eu copilăria așa: într-o singură frază.

Nu sunt primul care scrie intenționat hrabalian. A mai scris și polonezul Pawel Huelle o carte tot așa. Și el e gazetar la bază.

Dar ca să nu mă abat și mai mult, îți răspund că eu nu cred că presa exclude poezia. Dimpotrivă. Toate se leagă. Singurul lucru pe care îl cere de la noi jurnalismul este să fie adevărat. Precum bine știi, dragul meu, și poeziile bune sunt cele adevărate. După mine, cele două nu se exclud, se completează. Și, desigur, în afară de poezie, mai am cărțile de publicistică. Știi că am scos o serie Baricadele. A debutat în 2014, la Humanitas. În 2016, Baricadele s-au mutat, cu volumul II, la Herg Benet, iar din acest an voi muta, din nou, seria Baricadele la Hyperliteratura, o editură tânără, care activează doar în on-line. E în avangardă, fac pionierat ei, trăiesc doar din crowdfunding. Intenționez să nu rămân vechi, domnule.

Coperta-Baricadele2-Andrei_CraciunBaricadele sunt cel mai important proiect (deși nu îmi place cuvântul) pe care îl am cu scrisul meu. O să scot Baricadele până la final. Vor fi Never Ending Tour-ul meu. Așa cum are Bobiță Dylan, pe care îl iubesc și îl socotesc un poet și un geniu, și vezi în ce ordine am scris cuvintele astea, o serie de concerte care nu se încheie, așa o să am și eu Baricadele. Nu vreau mulți cititori. Vreau puțini, dar buni, aleși. Vreau să se citească Baricadele așa cum se ascultă discurile de vinil. Cu acel fel de dragoste.

Călătoreşti mult. Pare că ai văzut o bună parte din lumea asta. Nu ai fost tentat de niciun loc din străinătate, încât să nu te mai întorci în România?

Am fost tentat de multe locuri. Vorbesc, cât să nu mor de foame, câteva limbi străine, dar eu scriu în limba română. Acasa mea e limba română, cum ar zice și alți poeți, mai înzestrați decât noi. Unde să rămân? Aș fi rămas în Cuba, dar acum e târziu. Deocamdată, e târziu. Pe de altă parte, am doar treizeci și trei de ani. Dacă mai trăiesc, poate că nu o să ies la pensie de aici. Intenționez – și am mai spus asta – să mor în Valparaiso, Chile. Am fost cândva foarte aproape să pun piciorul în Valparaiso, dar am renunțat. M-am gândit că mai bine ajung acolo la sfârșit. Îmi place cum sună: a murit în Valparaiso, Chile…

Dacă ţi s-ar cere să te legitimezi cu o poezie scrisă de tine, care ar fi ea?

E mult o poezie întreagă. M-aș legitima cu un singur vers: apoi s-a întâmplat viața. Și nu îți ascund că mi-am pregătit deja epitaful. E un citat din marele nostru mijlocaș de travaliu Bănel Nicoliță. Și zice așa Bănel: am dat totul, sunt puțin obosit. Asta aș vrea să scrie și la mine la mormânt, acolo, în Valparaiso, când o fi să fie.

 

LĂSAȚI UN MESAJ