Stopul polonez

176

De un întreg sezon fotbalistic (2015–2016), mă-ntreb ce Hram port — cu H mare, de la Hyperion, fiindcă rămân tot mai „nepăsător și rece” — ca suporter în fotbalul românesc. Și nu-mi pot răspunde altfel decât: sunt MONOPOLIST. Nu pentru că aș deține un monopol: nu sunt nici măcar polist din „tată-n fiu”. Ci pentru că nu văd rostul ACS-ului. Nu l-am văzut de la înființare cu ochi buni, iar acum nu-l mai văd nici cu ceilalți, răi. Iar BIPOLISMUL, dacă există, nu poate fi înrudit decât cu bipolaritatea, cu tulburarea bipolară de dragoste pentru fotbal.

De altfel, înzestrat cu „darul hipermetropiei”, în urmă cu vreo două-trei săptămâni, când Rapidul dădea bătăi de cap începutului de sezon, confundam semnul exclamării dintr-un titlu de presă — deschis pe telefon —, „ACS Poli este oficial în Liga I!”, cu cifra romană I. Și mă gândeam că-n ping-pong-ul dintre LPF și FRF s-a spart mingea de celuloid. Nimic mai mult. Adică, va fi înlocuită și se va relua setul. Pentru că-mi e totuna în ce ligă evoluează echipa fără suporteri de la Spitalul Județean: un bolnav închipuit, de vreme ce s-a născut mort. Ba chiar îi stă bine în Liga I, într-o ediție de campionat ce se anunță cumplit de greu frecventabilă. Treaba arădencei dacă s-a băgat, a Bătrânei Doamne trezite la viață de șușotelile pe teme geografice ale lui Burleanu. Cum c-ar trebui să treacă și pe-aici Micul Circ al Ligii I, dacă tot nu poate prin bulele etichetate de Valerii. Păcat că Giuleștiul a călcat  apa minerală degeaba! Căci până și „Azuga” s-a dovedit prea excusivistă pentru el.

Pe trei cuvinte de onoare (preluarea, pasa, șutul): e mai bine în Ligile de Jos! Nu fiindcă ar avea ceva neerlandez, ci pentru că prima ligă stă, din minut în minut, să cadă pe teren — pe ecranele televizoarelor, am vrut să spun, fără de care n-ar mai avea ce programa în afara „eternelor” derby-uri ilfovene. Iar ambulanțele venite prompt la mijlocul terenului ar invoca numele șefului: gino-gino-gino, trecând cu ginofarurile pornite prin miticeala generală recreată cu spor. Și cât mi-ar fi plăcut să spun „pe cuvânt de onoare”, iar acela să fie STOPUL. Stopul polonez — un brand care, în fotbal, poate sta pe lângă instalatorul din aceeași țară — cel ce trebăluiește prin apartamentele cu vedere încețoșată la Big Ben și de-acolo spre Arsenal, Chelsea, Fulham sau QPR. Și mereu spre West (Ham).

Începând cu 2005, Polonia, prin Tomasz Lipiec, ministru al sportului la acea vreme, fost atlet de performanță suspendat pentru dopaj, s-a radicalizat an de an în fața corupției din fotbal. Una care golise Ekstraklasa de cele mai firave depuneri de pe fundul conturilor bancare.

Cluburile se împotmoleau în lichiditățile meciurilor trucate, iar suporterii părăseau tribunele ca pe niște Cernobâluri, refugiindu-se în ligi secunde sau terțe, mai pitorești. În 2008, în prima etapă a sezonului, haosul pusese stăpânire până și pe Potopul lui Sienkiewicz. Fără suedezi, dar cu o extraclasă întreagă de conducători corupți. Atunci, federația poloneză s-a văzut nevoită să suspende campionatul, din cauza imposibilității de a prezenta un program coerent al partidelor.

Și în țara catolică atât de încercată de istorie s-a optat pentru Purgatoriu. Iar balonul rotund și-a redobândit menirea heliocentrică a lui Copernic, Ekstraklasa devenind un campionat transmis de Eurosport. Desigur, co-organizarea CE 2012 de către leși a jucat pe post de mijlocaș la închidere în meciul contra capilor mafiei din fotbal, dar parcă și noi organizăm ceva la europeanul din 2020. Sau nu? Sau mai vedem? Oricum, nu știu dacă vom învăța vreodată stopul (corect) polonez. Cât despre pasă și șut…

Pe noi, numărul 14 (să mă ierte Cruyff că-i folosesc tricoul într-un asemenea context!) de pe tabloul Ligii I nu pare să ne preocupe prea mult. Îl băgăm acolo și gata! Mergem înainte, dar numai după ce ne amenințăm — cum altfel? — cu DNA-ul, practicând un fel al nostru de lupte libere pentru adevăr. Iar adevărul e că am înscris în Liga I o echipă fără jucători, fără suporteri și cu 14 — ce simetrie ciudată! — puncte minus.

Personal, îl înțeleg pe primarul Robu că-și apără copilul. Dar pe cine reprezintă această progenitură, acest Domn Goe de ACS, luat în excursia Ligii I ca să (nu) rămână repetent și la anul, când sunt prea multe altele de apărat în Timișoara?! Și cum rămâne cu copilul nostru, cu ASU Politehnica, ajuns acum, iată, la vârsta liceului, când are nevoie de-atâtea și atâtea, după ce în primară și-n generală a fost premiant, un model pentru oricine, incusiv, mai nou, pentru Petrolul și Rapid?!

Și aș mai adăuga doar atât: refuzul sincer al unei invitații (de înscriere în Liga I, în cazul nostru) nu are nimic de-a face cu lipsa de politețe. Iar Timișoara, care-a știut întotdeauna să decline civilizat, merita din plin să o facă din nou.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ