Servesc patria!

254

Am aflat din mass media că se discută sus reintroducerea obligativității armatei în România. Inițial, m-a pufnit râsul. Apoi, am devenit serios: vremurile sunt… complexe, situația internațională tot mai încordată, uite că și nemții discută despre asta, dacă nu ne apărăm întâi noi, apăi cine să o facă… Gânduri din astea, strategice, de fost soldat. De fapt, din cauza asta mi-a venit, inițial, să râd: fiindcă eu am făcut armata. Nu multă, dar suficient cât să-mi fac o idee despre cum tropăie lucrurile prin ea. Cum tropăiau… Dacă sunteți curioși să aflați cum a fost „vremea mea“, vă invit, preț de câteva episoade, să citiți aici amintirile unui fost TR-ist.

„Soldatule, te joc cu bocancii în gură!“. Nu m-am ridicat de pe băncuţa unde stăteam ca să scot capul pe uşa dormitorului şi să-l văd pe cel care răcnise. Aveam de ghicit între comandanţii plutonului 1, 2 sau 3. Atunci m-am bucurat prima dată că al nostru comandant fusese boxer. Campion naţional. Vicecampion balcanic. Cu dorinţa secretă ca l’entul să se uite la mine din cap şi până-n picioare, să vadă acolo, jos, ceva lucind, şi să rostească, chiar şi printre dinţi, “aşa, soldat!“, am continuat să-mi lustruiesc bocancii. Inţial, fusesem îngrijorat că, la împărţirea pe plutoane, nimerisem în ultimul din companie, în 5. Nu mi-l doream pe primul, în armată nu-i OK să te vadă prea mulţi. Chiar nimeni, dacă se poate. Aş fi ales plutonul 3, după principiul „undeva, la mijloc“. Dar nu m-a consultat nimeni. Cum nu m-a întrebat nimeni dacă doresc să fiu tuns. M-au băgat în rând cu ceilalţi, deşi mă tunsesem de două zile, scurt, pierdut în spate. Degeaba. Şi-a băgat unu maşina-n freza mea, altul mi-a pus în braţe o uniformă dintr-un material ce semăna cu pâsla, un altul mi-a dat o pereche de bocanci noi-nouţi, care mi-au băşicat picioarele vreo două luni. M-am îmbrăcat, m-am încălţat şi am ieşit repede la gardul cazărmii, să le dau alor mei hainele civile. Pe mama au podidit-o lacrimile când m-a văzut verde şi fără păr, tata s-a ţinut bărbat. Doar era căpitan în rezervă… Dragii mei părinţi au ţinut morţiş să mă conducă până la poarta unităţii 01047, de pe strada Caracal, din Craiova.

Avusesem noroc de două ori: că intrasem la facultate şi făceam doar nouă luni (termen redus – TR) de armată, şi că am fost trimis aproape de casă, la o sută de kilometri. Dar cum eram unu’ la părinţi,  ai mei au dorit să-şi flancheze odrasla. În gara Severinului mă rugam, în gând, să nu vadă careva că mama urcă odată cu mine în tren, şi că tata îmi cară valiza. Şi suie şi el în vagon. Gara era plină de părinţi, rude şi iubite, care roiau în jurul viitoarelor cătane. Toţi TR-iştii încorporau la sfârşitul lui septembrie, cam în aceeaşi zi. Au mai urcat şi alţi taţi în tren, chiar şi câteva iubite, dar mie mi s-a părut că toate mamele au rămas pe peron. A mea a rămas în faţa unităţii, cu ochii în lacrimi şi cu tata îmbărbătând-o. N-am apucat decât să le spun că-i mişto şi să stea liniştiţi, căci a trebuit s-o zbughesc: urla unu’ după noi, bibanii.

Bafta m-a urmărit şi la împărţirea plutonului pe grupe, deşi la prima strigare m-am simţit frustrat şi invidios. Nu prinsesem nici AG 8-ul, nici PSAL-ul, nici mitraliera cu crăcană. Doar banalul Kalaşnikov, ca majoritatea. Tipii înalţi posedau şi ce aveam eu, dar şi splendidul aruncător de grenade, spaima tancurilor, a TAB-urilor, a tanchetelor. Spaima duşmanului mecanizat. Rambo a făcut ţăndări un elicopter cu aşa ceva, văzusem pe sârbi. Văzusem multe pe sârbi. Prea multe. AG-ul era o armă grozavă. Şi nu era la mine! Nici puşca cu lunetă… Doar o duceai la ochi, şi cel la care te uitai era ca şi mort. Deşi el trăgea din ţigară. Sau se închidea la şliţ. Ori se uita la tine fără să ştie că tu erai chiar moartea. După câteva zile am realizat că avusesem noroc: nu trebuia să car toată ziua-n spinare alte câteva kilograme în plus, faţă de cele aproape 4 câte avea arma inventată de Kalaşnikov.

(va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ