Servesc patria! (VII)

388

Ziua de 22 decembrie a ieşit din trompeta gornistului pe întuneric, la 5.30. După înviorare şi micul dejun, a urmat adunarea. Ca niciodată, era prezentă toată ofiţerimea. De la însuşi comandantul unităţii am aflat că forţe destabilizatoare, care atentează la siguranţa statului şi oraşului, se vor strânge în centru. Aveam ordinul să ieşim în oraş şi să menţinem ordinea. Dacă „destabilizatorii“ încercau să se apropie de cordoanele de protecţie, ordinul era clar: foc de avertisment în aer. Dacă nu se potoleau, foc la picioare. Iar dacă vroiau să ne ia armele, bum!, în plin. TAB-uri gătite de luptă, vreo două-trei tancuri, camioane burduşite cu militari au ieşit pe poarta cazărmii. Doar noi, compania a 8-a TR, nu. Am rămas ca să întărim corpul de gardă, în caz că U.M. 01047 era atacată. De fapt, mutam prin curtea unităţii un lădoi plin cu încărcătoare pline. Mai stăteam pe el, mai fumam o ţigară, mai trăgeam cu ochii la garduri, să nu ne surprindă duşmanul. În jur de 11.30-12 am ajuns în faţa infirmeriei, cu lădoiul între noi. Dintr-un difuzor susura muzică. La un moment dat, o voce groasă a anunţat să nu părăsim aparatele de radio, fiindcă urmează un comunicat important pentru ţară. Eram pregătiţi: aveam lângă noi câteva mii de gloanţe şi 33 de guri de foc. A urmat comunicatul: români, dictatorul a fugit, suntem liberi! Liberi! Liberi! Am sărit în sus, ne-au dat lacrimile, ne-am îmbrăţişat, ne-am făcut cruci, am plâns, am râs. Chiar fostului campion de box i s-au umezit ochii. Ca bonus, am fost trimişi la masă. Aceeaşi ciorbă nisipoasă, acelaşi fel doi, acelaşi măr. Sau eugenia. Toate grozav de gustoase. Ne-am şters la gură, am băut apă şi ne-am ocupat fericiţi poziţia din jurul lăzii.

Nu peste mult timp, a intrat pe platoul unităţii primul TAB plin de flori, cu comandantul lui beat de fericire, c-o sticlă de vin în mâna dreaptă şi cu steagul cu gaură în stânga. Apoi au venit tancurile, camioanele şi celelalte TAB-uri. Veselie, pupături, sticle din mână-n mână. Pe la 13-13.30 ne-au adunat din nou. Comandantul unităţii a anunţat că „revoluţia a învins, dictatorul a fugit, armata-i cu poporul“. Iar pentru a se evita grozăviile de la Timişoara – vitrine sparte, magazine incendiate etc. –, unitatea va merge în oraş, neînarmată, ca să asigure paza obiectivelor şi a instituţiilor importante. „Servim patria!“, am răspuns. „Să nu beţi apă, e posibil să fie otrăvită de oamenii lui Ceauşescu“, ne-a informat colonelul Neagoe, comandantul. Dar eu băusem… Am simţit imediat că mi-e rău, că am dureri la stomac, că-mi vine să vomit. Băusem apă otravită! În loc să fi murit ca un erou, în luptă, sucombam fără glorie şi în chinuri. În propria vomă! Când am aflat că şi alţi colegi trecuseră pe la ţâşnitoarea din unitate şi n-aveau nimic, mi-a trecut. „Cine-a mâncat?“, a mai întrebat şeful unităţii. A 8-a TR,’trăiţi! A 8-a TR va ieşi prietenoasă în oraş, cu banderole albe pe braţe. „Soldat, dacă vei primi o palmă, chiar un pumn, nu rispostezi în nici un fel, s-a-nţeles?“ „Servim patria!“ Ne-am strâns în faţa pavilionului, am rupt cearceafurile, ne-am făcut din ele banderole pacifiste şi, pe la patru, am ieşit pe poarta cazărmii cântând „Treceţi batalioane române Carpaţii!“.

O jumătate de ceas ne-a luat să ajungem din strada Caracal în buricul Craiovei, care clocotea de olteni. Iar în balconul Primăriei cânta însuşi Tudor Gheorghe: „… Noi aici suntem un neam, ca frunza lucind pe ram…“ Şi noi: „…Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii…“. Menestrelul a rămas c-o mână-n aer, s-a oprit şi a spus: „Iată soldaţii, copiii noştri, sunt aici, cu noi!“. În secunda următoare, oamenii au năvălit peste noi, ne-au îmbrăţişat, ne-au pupat, femeile ne-au spus „mamă, copilu’ meu…“. Şiroaiele de lacrimi civile s-au amestecat cu cele militare. Mirosurile de zaibăr şi ţuică s-au topit în cele de usturoi şi praz. Lentul şi-a tras chipiul pe ochi ca să nu vedem că-i picase garda şi dădea apă la porumbei. Nu ştiam exact ce se întâmplă cu noi, dar era bine.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ