Servesc patria! (V)

265

Într-o săptămână trebuia să primim concediul, dar cei mai piloşi dintre noi îşi rezolvaseră de-o permisie şi au plecat acasă vineri, în 15 decembrie. Ziua de 16 m-a prins în funcţie (locul în care oltenii se simt, nu-i aşa, cel mai bine). Eram SSC, adică sergent de serviciu al companiei a 8-a, un fel de înlocuitor al comandantului de companie, căpitanul Neacşu. Nu era mare lucru de făcut în postura asta: trebuia să alergi când suna gornistul până în faţa OSR-ului (ofiţerului de serviciu pe regiment) şi să dai raportul. Cum că efectivul e în dormitor şi face sectoare. Sau „activităţi specifice”.

În dimineaţa lui 17 decembrie, goarna a sunat la 6, nu la 5,30. Ne-am strâns toţi SSC-ii, vreo 12, parcă, şi am dat raportul: câţi în unitate, câţi la spital, câţi în permisie. OSR era un maior cu alură de gentleman, subţire, discret, calm. Şi cum erau foarte rari din ăştia, m-am uitat la el cu simpatie (cât poţi simpatiza, ca soldat, un APV-ist). Pe la 8, a sunat iarăşi goarna, ceea ce nu prea se făcea: era duminică. OSR-ul mi s-a adresat: să trimit agenţii în oraş ca să cheme ofiţerii şi personalul civil în unitate. O parte dintre agenţi s-a bucurat — era niţel soare —, alţii au înjurat de mamă: duminica era de stat în unitate şi de frecat menta. Dar ordinu-i ordin, nu se discută.

Pe la 10, au început să apară, agale şi legănat, ofiţerii. N-aveau mutre vesele pe sub cozoroace, era ziua lor liberă, preferau să frece şi ei menta, dar acasă, nu în unitate. Însă ordinul era ordin, nu… Pe la 12 s-au strâns toţi, inclusiv ai noştri, şase. Gornistul suna cam din oră-n oră, noi raportam la OSR că totu-i OK în companii, apoi la comandantul de companie, apoi la comandantul de pluton. În cancelarie, doi ofiţeri jucau table, unul chibiţa, altul fuma, altul se uita pe geam, iar altul intra şi ieşea. Mai întreba câte-unul, în aer, aşa cum ai trage cu puşca: „Ce p…ălăria mea ne-au chemat duminica?”. Dar eu eram mic, nu ştiam nimic. Trecuse şi prânzul, ofiţerii deveniseră tot mai nervoşi, deşi mâncaseră. La popotă. Nici nouă nu ne era totuna să-i ştim la capul holului, băgaţi în cămăruţa lor. Tov. Tuţă  mai venea prin dormitor, ne mai întreba de una, de alta, avea chef de conversaţie. De fumat, nu fuma, la table probabil n-avea noroc, iar la noi era mai mult aer decât în cancelarie, deşi eram 32. 30, doi erau în permisie.

Pe la 17,30 a sunat din nou goarna. Doar că de data asta maiorul-gentleman era de nerecunoscut: alb ca vata. Cu o voce care i se piţigăiase miraculos, a strigat să ne aliniem, să stăm drepţi şi să mergem în companii ca să le supunem ofiţerilor că-i alarmă „Radu cel Frumos”. Mi-a plesnit un zâmbet în colţul gurii, pagina 73 din manualul de istorie a început să-mi fâlfâie prin cap, să planeze, calul voievodului s-a ridicat pe două picioare, s-a cambrat… M-a trezit ţipătul maiorului: „Sergent, ai dispărut!” Rămăsesem singur, toţi ceilalţi SSC-i se evaporaseră. Doar unuia i-am zărit, în depărtare, tălpile bocancilor. Am ţâşnit, am urcat în salturi scările celor două etaje, am bătut la uşa cancelariei şi, înainte de a deschide gura, am văzut tabloul: doi jucau table, unul se uita la ei, altul fuma, altul îşi număra degetele, iar căpitanul era în picioare. A întors capul şi m-a întrebat: „Ce mai e?”. „Permiteţi să raportez! E Radu cel Frumos. Alarmă Radu cel Frumos”. În următoarea clipă, tabloul s-a schimbat: unul a început să strige „război, e război, e război!”, doi şi-au scos pistoalele din rastel şi au băgat în ele încărcătoare cu gloanţe adevărate, mustaţa căpitanului Neacşu se pregătea să zboare, Tuţă nu mai ştiu ce făcea, fiindcă m-am lipit de peretele holului, încercând să mă ţin pe picioare şi să nu mă scurg. Locotenent-major Copaci a intrat urlând, cu pistolul în mână, în dormitorul plutonului 3: „E război, vă împuşc cu mâna mea dacă nu executaţi ordinele!”

(va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ