„Sertarul unui preot scriitor trebuie să fie conştiinţa” – Interviu cu preotul şi scriitorul Sever Negrescu

1977

Sever Negrescu s-a născut în comuna Husnicioara, județul Mehedinţi, la 20.02.1960. În 1987 — licenţiat în Teologie, Bucureşti. Este numit preot la parohia Eşelniţa, Mehedinţi. În 1989 a debutat cu poezie în revista Familia, din Oradea, iar în 1995 a debutat editorial cu volumul de versuri Clopotul de rouă, editura Calende, Piteşti. Din 2001, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Oltenia. Între 2001 și 2008  — consilier cultural al Mitropolitului Teofan al Olteniei, redactor-şef al revistelor Mitropolia Olteniei şi Cetatea creştină, iniţiator al emisiunii La umbra Cuvântului, Radio Craiova Oltenia. A publicat versuri, proză, recenzii în diverse antologii, precum şi în paginile unor reviste precum: Luceafărul, România LiterarăRamuriVestitorul OrtodoxieiAl cincilea anotimpLumina etc.

 Robert Şerban: Când v-a ispitit literatura, părinte Negrescu? Cum de i-ați cedat?

Sever Negrescu: Am crescut într-o pădure de literatură. Cum să nu cedez codrului bătut de gânduri? Atâţia oameni dragi, sensibili, în jur. Pe la 5 ani mă lăsam vrăjit de poveştile bunicilor. Pe la 6–7 ani, prima carte citită, Balada lui Toma Alimoş, m-a făcut să plâng. De ce-a trebuit să moară Toma? Refuzam să mănânc. Intrasem într-un fel de grevă a foamei, părinţii se temeau să nu mă-mbolnăvesc. Tata, om simplu dar plin de sensuri dincolo de orice înţelesuri, mi-a promis că va rezolva problema, balada va avea un alt final, fericit. Va merge el la singura librărie din Severin, de pe Strada Mare, de unde-mi cumpărase cartea, şi va vorbi cu librarul — se cunoşteau bine. Ei, nu s-a întâmplat acest lucru, dar eu am crezut până târziu că este posibil. Apoi… cititul. Citeam beletristică pe ascuns, ţineam cărţile sub pernă, când intra mama în cameră, repede scoteam Matematica, Chimia… Prin clasa a VIII-a, în vacanţă, la bunici, am aruncat nişte manifeste în tot satul. Le scrisesem  în versuri şi le semnasem N. Ceauşescu şi R. Nixon. M-au judecat la Liceul Traian, unde eram elev. Intrase pe fir Securitatea… Dacă bunicii au fost bărăgănişti, colectivişti, legionari, cine m-a învăţat… Directorul Vişan Ovidiu, profesor de română, m-a salvat: are talent copilul, aici sunt versuri adevărate, trebuie încurajat! La Seminarul de la Craiova, la serbări, recitam cu atâta suflet, încât Marin Sorescu (îl însoţea deseori pe Mitropolitul Nestor la astfel de evenimente) mi-a spus odată: cine recită poezie atât de bine este impoibil să nu scrie poezie la fel de bine. Apucă-te de scris, tinere! Nu am făcut-o atunci, dar începusem să cedez ispitei, bat-o vina!

R.Ş.: Bănuiesc că, atunci când scrieți ficțiune, mâna mai iese din… canon, mai alunecă. Intuiesc faptul că autocenzura, la o față bisericească, e mult mai prezentă decât la ceilalți scriitori. Aveți texte de sertar, nepublicabile? Mai e literatura un teritoriu al libertății depline, în cazul dumneavoastră?

S.N.: Nu scriu ficţiune. Totul este realitate în jurul meu şi-n scrisul meu. Poezia, ca şi preoţia, mă fac să mă simt liber. Canonul îmi este regula de credinţă, simplitatea trăită real. Ficţiunea complică lucrurile şi îndepărtează adevărurile de Adevăr. Şi o proză de E. A. Poe poate fi citită în registrul realităţii cotidiene. Cei care scriu ficţiune sunt, însă, apropiaţi cetelor îngereşti. Pentru mine, canonul întrebărilor se rezumă în a alege între graţie şi armonie, încântare şi mântuire, suflet artistic şi suflet religios. Armonia şi religia duc la mântuire, graţia şi arta se opresc la zidul încântărilor.

Texte de sertar, nepublicabile… Poate cele din amintitele manifeste, partea lor de final…, m-ar face să roşesc. Sertarul unui preot scriitor trebuie să fie conştiinţa. Literatura este pentru mine şi un spaţiu, dar şi un timp al deplinei libertăţi. N-am ştiut niciodată unde se sfârşeşte Poezia şi unde începe Rugăciunea, dar simt că una fără cealaltă este greu accesibilă.

R.Ş.: În altar sunteți omul ritualului (și al lui Dumnezeu, se înțelege!). Aveți un ritual și când scrieți literatură? Credeți în… muze?

S.N.: La Sfânta Liturghie, preotul rosteşte tainic, la un moment dat, următoarele: Îţi mulţumesc şi pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o primi din mâinile mele, deşi înaintea Ta stau mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri… Ritualul meu ca preot este Liturghia, ritualul meu ca scriitor este Îngeria (a se traduce prin stare de încântare, înălţare, biruinţă). Muza mea este Prezenţa lui Dumnezeu. Când nu simt această Prezenţă, vinovat sunt doar eu. Vedeţi ce luptă se dă în sufletul meu? Dacă îngerii nu pot pătrunde în Altar, unde slujesc ca preot, eu, ca scriitor, vreau să merg de multe ori oriunde locuiesc îngerii.

R.Ş.: Am citit nu puține profesiuni de credință ale scriitorilor, iar nu puțini dintre ei mărturiseau că literatura este religia lor și că propriile cărți sunt, într-un fel sau altul, propriile spovedanii. Care ar fi profesiunea de credință a scriitorului Sever Negrescu?

S.N.: Religia poate fi şi literatură, invers nu, profesiunea mea de credinţă este Rugăciunea ca Poezie şi Poezia ca Rugăciune. La aceste confluenţe aproape nu mai sunt necesare cuvintele. Rugăciunea curată alungă orice fel de gânduri, nemaifolosind niciun cuvânt, poezia curată adună tot felul de gânduri şlefuind cuvintele, făcându-le să redevină Cuvânt. De fapt, în faţa lui Dumnezeu, Poetul şi Preotul din mine se află singuri. De aici începe spovedania. Spovedania mea este spovedania unui mut.

R.Ş.: Sunteți unul dintre preoții care își asumă, de ani buni, și rolul de pedagog pentru copiii și tinerii din Parohia Eșelnița. Aveți acolo o școală de vară, aveți un cenaclu, citiți, discutați, schimbați idei. Ai făcut un mic, dar minunat muzeu în parohie, unde sunt icoane și cărți vechi, obiecte religioase de dinainte de război, autografe celebre. Cum reacționează comunitatea la ceea ce faceți, dincolo de lucrarea pe care o aveți de făcut ca preot, ca serviciul religios ortodox?

S.N.: Biserica se adresează cu acelaşi mesaj şi celor umili (dar nobili) şi celorlalţi (politicieni, oameni din administraţia locală). Faptul că viaţa Bisericii însufleţeşte mai mult vieţile celor umili demonstrează că aceştia Îl iubesc mai mult, simplu şi necondiţionat pe Dumnezeu. Reacţia comunităţii, înţelegeţi, este diferită. Cei umili (blânzi şi luminoşi) au apreciat şi la Eşelniţa ceea ce Părintele a făcut dincolo de zidurile Bisericii (dar prin Biserică, fără fonduri şi proiecte, fără parteneriate), au pus rugăciune lângă rugăciune şi au fost permanent prietenoşi; ceilalţi (răi, încruntaţi) nu au înţeles nimic, au rămas la toate reci. Dar noi trebuie să-i iubim în egală măsură.

R.Ş.: Care este cea mai cea poveste prin care ați trecut ca preot? Dar cea mai ieșită din comun întâmplare, ca scriitor?

S.N.: Ce întrebare frumoasă! Da, poveştile aparţin lui Dumnezeu şi-ntâmplările Istoriei. Toţi enoriaşii mei sunt nişte cărţi de poveşti. De treizeci de ani citesc aceste cărţi, ca preot, botez de botez, cununie de cununie, acatist de acatist, înmormântare de înmormântare, Liturghie de Liturghie. Cea mai cea poveste, ca preot, îmi este greu să aleg, dar…

Acum doi ani, în Bucureşti, o fetiţă de şapte ani, fiica unui preot, a fost călcată de maşina unui parlamentar în faţa Bisericii, pe trecerea de pietoni. Am primit un telefon din partea unor eşelniţeni din Bucureşti: Părinte, să vă rugaţi şi pentru acest copil nevinovat, numai Dumnezeu e mare! M-am rugat şi am cerut şi enoriaşilor mei să se roage. Timp de trei săptămâni copila a fost ţinută în viaţă doar de aparatele medicale. În ziua Înălţării Sfintei Cruci, doctorii i-au chemat părinţii pentru a le spune că nu mai este nimic de făcut, trebuia decuplată de la aparate, cerându-le să semneze referatul medical. Părinţii au refuzat. Mama s-a pus în genunchi acoperind cu trupul ei prizele. În acel moment s-a petrecut minunea: fetiţa a deschis ochii şi a zâmbit. Acum este bine. Întâmplarea care m-a marcat ca scriitor este întâlnirea cu doamna Ana Blandiana, la lansarea Urmelor în veşnicie, a lui Daniel Turcea, de la Târgul de Carte Gaudeamus, Bucureşti, 2014. Nu o întâlnisem niciodată. I-am spus că-n urmă cu 25 de ani m-a debutat în revista Familia. Şi-a amintit, după acest debut al meu, din următorul număr al revistei i-a fost retras dreptul de semnătură.

 

2 COMENTARII

Dă-i un răspuns lui Iorga Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.