22.2 C
Timișoara
vineri 29 martie 2024

Sentimentul „acasă”

Dacă  ani  de  zile  nu  circuli ci,  printr-o  măruntă  gesticulaţie  cotidiană,  execuţi, în  realitate, doar  o  „bătută  pe  loc”,  te  schimbi, ţi  se defectează  aparatura  de  percepţie  a  realităţii. Modificările  se  fac  pe  fondul  unei  temeri,  aprehensiuni  ce  se  ridică  din  străfundurile  fiinţei  tale,  învăluind-o  cu  o  mantie  de  ceaţă, luând-o  tot  mai  tiranic  în  stăpânire. Pot  să  depun  mărturie  că  mie  un  astfel  de  lucru  mi  s-a  întâmplat,  mi  se  întâmplă. După  revenirea  din  Franţa, an  1994, unde,  har  Domnului,  am  circulat,  fiind  „un  european”  hiperactiv, a  urmat  în  România  o  lungă  perioadă  de  stagnare. Parcă  ieşisem  din  lume  devenind  prin  oboseală,  plictis,  uneori  un  soi  de  epuizare , un  fel  de  cupă  de  tulei  plasată  în  fundul  grădinii.

Locuiam  în  Timişoara,  desigur,  după  Paris,  ca  puls,  imagine,  un  fel  de  orăşel,  totul,  toate,  erau  la  îndemână, casa,  aproape  fără  identitate  se  afla  pe  o  stradă  şi  ea  fără  identitate,  cu  vecinii  mă  vedeam  zilnic, ce  să  zic,  nu  mă  bătea  vântul, nu  mă  udau  ploile, nu  mă  tăbăcea  zăpada. Mai  mult  decât  atât, Ceauşescu  căzând,  dispăruseră  şi  cozile  şi  salamul  cu  soia  şi  îmbrâncelile  pentru  o  sticlă   de  bere. Autostrăzile  străbătute  cu  maşina  de  mai  multe ori  pe  ruta  Timişoara – Paris  şi  înapoi, se  retrăgeau  şi  ele  în  străfunduri  de  memorie , impunându-se  în  loc , tot  mai  mult  ca  variante  de  deplasare, rutele  tramvaielor  1, 2, 6, 8. Până  la  gară, până  în  Maria, până  în  centru. Mai  mult,  începuseră  chiar  să-mi  placă  zona  Catedralei,  podul  Michelangelo, Bega  cu  şerpuirile  ei  leneşe  printre  sălcii,  „Piaţa  700”,  cu  domnii,  ţăranii,  târgoveţii, grămezile  ei  de  pepeni  şi  de  lubeniţe.

Domnule  dragă,  din  capitala  Banatului,  oarecum  spre  stupefacţia  mea, îmi  devenise  agreabil  aproape  totul. În  revanşă, la  Catedralele  Notre-Dame,  Sacre-Coeur  mă  mai  gândeam  doar  din  când  în  când, marile  bulevarde pariziene  semănându-mi  tot  mai  mult  cu  nişte  dungi  în  pierdere  spre  orizont, rămânând  proaspătă,  vie, copleşitoare  dar  fără  agresivitate, doar  Place  de  la  Concorde  cu  fascinantul  Dom  al  Invalizilor  unde,  într-un  sicriu  de  marmoră  cafenie,  îşi  dormea  somnul  de  veci  Napoleon.  În  fapt, aproape  strivit  de  forţe  sufleteşti  misterioase, indubitabil  legate  de  noţiunea  „de  acasă”,  mă  reaşezam  în  decorul  mai  modest  al  Timişoarei,  dar  care  ani  şi  ani,  înainte  de  „aventura  pariziană”, lucrase  asupra  fiinţei  mele,  tenace,  neântrerupt, aşa  cum picăturile  căzute  dintr-o  ţeavă  de  acoperiş  modelează  într-un  anume  fel  pământul  de  jos.  După  dispariţia  părinţilor,  din  casa  ce-o  locuisem,  o  cutie  mai  mare, m-am  mutat,  tot  în  Timişoara, într-un  apartament  de  bloc, o  adevărată  cutie  de  chibrite. În  noua  situaţie  aflându-mă,  poate  şi prin  trecerea  anilor, mă  simt la  Timişoara  şi  mai  mult  „acasă”.

Ieşirea  mai  amplă,  făcută  în  vara  aceasta, m-a  lămurit  deplin  asupra  sentimentului  în  cauză. Litoralul,  Constanţa, Venus, Eforiile  mi-au  părut  străine,  îndepărtate. Pur  şi  simplu  nu  mi  le  puteam  apropia, nu  digeram  mai  nimic  din  spectacolul  văzut  acolo.  Şi  nu  erau  chiar  lucruri  de  neglijat.  Poneii,  trişti  şi  mici, birjele,  în  nostalgia  vremilor  trecute, „graşii”  mărilor, snobii  de  pe  plaje,  lacomii  din  restaurante. Mai  apoi,  acelaşi  lucru  de  respingere  pe  drumul  de  întoarcere. Cu  semnul  minus  la  capitolul  simpatie,  Bucureştii,  Craiova, chiar  Severinul.  Parcă  ar  fi   fost  de  pe  un  alt  continent,  în  hăurile  unui  orient  îndepărtat. Şi  doar  se  vorbea  tot  româneşte,  localităţile  lăsate  în  urmă  de  agonicul  tren  erau  tot  româneşti  şi  totuşi…

Nu  m-aş  mai  dori  de  acum  înainte  absolut  niciunde. Nici  la  New-York, nici  în  Amazonia, nici  în  Australia  să  aud  clipocind de  acolo  Mările  Sudului,  nici,  Doamne  Fereşte, la  vreunul  dintre  cei  doi  poli. Aici,  la  Timişoara, unde  împrejurimile  nu  sunt  atractive, aici,  în  oraşul  ale  cărui  muzee  nu  le  vizitez, ale  cărui  magazine,  localuri  le  ştiu  şi  mai  puţin,  aici, datorită  grelelor  ştampile  ale  trecutului  mă  simt „acasă”. E  un  sentiment  puternic  pe  care  nu-l  poate  învinge  nimeni  şi  nimic…

Alte subiecte :

Ore de muzică practice pentru peste 1.700 de elevi din Dumbrăvița

Peste 120 de copii și părinți au vizitat expoziția de instrumente muzicale desfășurată timp de 8 duminici consecutive în cadrul Școlii Gimnaziale Dumbrăvița. Dincolo de...

„Monoloagele solitudinii” la Teatrul Cetății

Teatrul Cetății își deschide noua stagiune cu o distopie teatrală despre solitudine, o ”colecție de singurătăți” care, ca o lentilă...

Citește și :