Scurt istoric al amnistiilor şi graţierilor. Putem învăţa ceva din experienţa altora?

177
Freedom

Dezbaterea publică pe tema amnistiei şi graţierii e abia la început. Trebuie să spunem însă că, deşi nu sunt foarte multe exemple în Europa, putem învăţa câte ceva din experienţa altora.

Nicolae Ceaușescu, de ziua lui, în 1988, a şters păcatele tuturor celor condamnați cu până la 10 ani de închisoare, a redus la jumătate pe cele mai mari de atât și a comutat în 20 de ani de temniță pedepsele cu moartea. Chiar și el a avut grijă ca în ultimul articol al decretului – dat, zice-se, pe un colț de masă la petrecerea de ziua lui – să prevadă că oamenii eliberați mai devreme din închisori vor fi ajutați de consiliile populare să se încadreze în muncă.

Decretul lege 3 din 4 ianuarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale și semnat de Ion Iliescu, a fost ultimul act de amnistie colectivă dat în România. El ștergea toate infracțiunile politice prevăzute în Codul penal și grația toate infracțiunile pedepsite cu până la 3 ani închisoare sau amendă. În decretul semnat de Iliescu în 1990 erau însă prevăzute clar infracțiunile și categoriile de deținuți care nu beneficiau de grațiere, ce se întâmpla cu procesele în curs și cu amenzile penale, ce se întâmpla în caz de recidivă și cum avea să fie implementat decretul.

În general amnistia e dată în acele momente istorice în care se trece de la un regim la altul, de regulă printr-o revoltă populară, iar prin amnistie li se face dreptate acelora hărțuiți și condamnați politic de vechiul regim.

Cum după căderea comunismului, în Europa n-au mai fost schimbări revoluționare de regim, în mod normal nu se mai justifică nici amnistiile. Amnistii și grațieri colective s-au mai petrecut însă pe continent.

În Franța, de exemplu, președintele avea dreptul (și uza de el) să grațieze sau să amnistieze colectiv în fiecare an de 14 iulie, Ziua Națională. Tradiția s-a oprit în 2008, când s-a schimbat legislația. De atunci, președintele nu mai are voie să dea decât grațieri individuale. Sarkozy a refuzat, în 2007, să dispună pentru ultima dată de acest privilegiu și să elibereze 3000 de deținuți, motivând că nu i se pare normal să o facă doar pentru a mai diminua aglomerația din închisori. Franța avea atunci 61.000 de deținuți pe 50.000 de locuri. în Franța ultima amnistie colectivă a avut loc în 2002, iar ultima grațiere colectivă în 2006. Gradul de ocupare în închisorile franceze e acum de 113%. Noi avem 103%.

În Italia, ultima amnistie a fost în 1990, dar grațierea a fost practicată la scară largă pe motiv de supraaglomerare a închisorilor, între 1962 și 2006. Periodic erau eliberați din pușcării până la 35% dintre deținuți. Un studiu făcut pe această temă a demonstrat că într-un an de zile de la grațiere mai mult de jumătate dintre deținuți reveneau în spatele gratiilor. În plus, numărul deținuților creștea aproape de trei ori mai repede în anul de după grațiere, decât în restul timpului. Același studiu arată că după grațieri se înmulțesc infracțiunile și slăbește puterea legii în ochii populației.

Faptul că grațierile nu au avut niciun efect asupra condițiilor din penitenciare, dimpotrivă, s-a văzut în decizia pilot pe care CEDO a dat-o împotriva Italiei în 2013, în cazul Torreggiani v. Italy. CEDO nu a obligat Italia nici să elibereze deținuții, nici să le plătească tuturor despăgubiri de milioane de euro, după cum ne sperie Guvernul Grindeanu în nota de fundamentare a ordonanței. Curtea Europeană i-a cerut Italiei să vină cu un plan de măsuri pentru rezolvarea problemelor. Statul a venit cu el în 2014, iar Curtea le-a acceptat.

Printre măsuri se numără: brățara electronică, detenția la domiciliu, eliberările condiționate, expulzarea străinilor, înființarea Ombudsman-ului pentru deținuți etc.

În acest mod simplu, Italia a parcurs în doar doi ani drumul de la cel mai mare grad de ocupare din toate penitenciarele europene – 148%, în 2013 – la 109% în 2016, când mai are doar cu 5000 de deținuți mai mulți decât locuri în închisori.

Acum Ungaria a rămas lideră de clasament cu un grad de ocupare de 142%.

Cehia, pe de altă parte, deși nu are o problemă de aglomerare a pușcăriilor (77% gradul de ocupare în 2013 și 99% în 2016) a avut parte de o amnistie dubioasă, făcută peste noapte de fostul președinte Vaclav Klaus, în 2013, în discursul de Anul Nou. Din 1918 până acum Cehia a avut 30 de amnistii, din care două date de Vaclav Havel, în 1993 și 1998. Cea mai contestată de cetățeni pare să fi fost cea din 2013, pentru că între miile de deținuți amnistiați de Klaus s-au numărat și condamnați pentru corupție.

Concret Klaus a amnistiat condamnați cu suspendare, cu executare, oameni în arest la domciliu sau condamnați la muncă în folosul comunității, în total peste 12.000 de oameni, din care jumătate erau în penitenciare. Amnistia a anulat și procesele în curs, care durau de mai mult de 8 ani.

Măsura a fost amplu criticată de societate, de la judecători, polițiști, parlamentari la cetățenii simpli. Mai mult, lumea a fost indignată că însuși premierul a contrasemnat decretul de amnistie dat de Klaus (așa prevede legea lor), și că totul s-a făcut, evident, peste noapte, fără o dezbatere publică.

Decizia de amnistie a fost atacată la Curtea Constituțională de niște parlamentari și de membri ai Tribunalului din Praga, dar se pare că nu s-a putu face nimic pentru a o anula. Ca urmare, câteva luni mai târziu, în martie când oricum i se termina mandatului lui Vaclav Klaus, tot ce a putut să-i facă Parlamentul a fost să-l suspende și să-l acuze de trădare.

La doi ani de la amnistie, 52% dintre deținuții eliberați recidivaseră. Poliția cehă a spus că a înregistrat o creștere a criminalității cu 7% (peste 9000 de infracțiuni puse pe seama amnistiei).

Revenind în România anului 2017, trebuie să luăm în considerare faptul că graţierea ar putea duce la creşterea numărului infracţiunilor dacă analizăm ţările în care măsura a fost deja aplicată.

„A veni cu o măsură de graţiere nu e soluţia. S-a demonstrat că această soluţie pe termen scurt nu produce efecte care să ducă la decongestonarea sistemului. În Italia s-a dovedit că recidiva a fost de 50%, a crescut de trei ori numărul infracţiunilor. În România, recidiva e de 75%. După o anumită perioadă, 75% se vor întoarce în penitenciar prin fapte noi penale”, a spus avocatul Nicoleta Popescu, de la Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki.

LĂSAȚI UN MESAJ