Categoria specială de artă care e sculptura, în speță cea monumentală, pare că trece printr-o perioadă vitregă. Asta dacă judecăm lucrurile printr-o anumită cheie, proprie zonelor unde declinul e la el acasă.
Bunăoară, Simpozionul de sculptură monumentală de la Gărâna a rămas o simplă amintire. Una dureroasă, care vorbește de la sine despre nepăsarea generalizată proprie acestor ani. În condițiile unei deschideri oarecum forțate spre cultură din partea mediului artistic reșițean, al cărui vârf de lance s-a dovedit a fi în acea perioadă sculptorul german de origine română, Bata Marianov, în 1996, în Caraș-Severin, s-a realizat prima ediție a unui simpozion internațional de sculptură monumentală. Manifestarea artistică, unică în Europa și rară în lume, a lăsat în urma ei o serie de lucrări ce străjuiesc și acum Dealul Prislopului, în apropierea Gărânei din Munții Semenic, neprotejate, degradate, deși valoarea lor trece de opt milioane de lei.
Au fost aleși, atunci, cu grijă, cinci sculptori pentru fiecare ediție (din păcate doar două organizate, în total), nume sonore în domeniu. S-a căutat calitate, mediu corespunzător de lucru și nu cantitate. Artiștii au lucrat cu sprijinul unor angajați ai Direcției Silvice a județului, care a pus la dispoziție lemnul și logistica necesară. Pentru că sculptura monumentală implică multă muncă, inclusiv fizică. Dincolo de idee și proiect, sculptorul pune mâna uneori și pe drujbă sau alte ”scule” pentru a ”turna” lemnul în formele imaginate. Lucrările, unele înalte de trei-patru metri, generează o spațialitate aparte și deschid geometrii inedite în spațiul natural din jurul Gărânei. Ele sunt bătute de ploi și de vânturi, se ajunge greu în preajma lor, pentru că nimeni nu s-a gândit că mai e nevoie și de căi de acces.
Bata Marianov, scluptorul care trăiește din 1984 în Germania și în sudul Franței, un artist născut la Timișoara dar foarte bine cunoscut și apreciat în Europa și în lume, spunea, atunci, că e nevoie și de protecție pentru lucrări, pentru a ”nu se freca vacile sătenilor din zonă de ele”. După două ediții, totul s-a blocat, deși, un asemenea simpozion nu ar costa decât până la 10.000 de euro, cu tot cu onorariile artiștilor. ”Acest parc de sculptură monumentală în aer liber era, cred, tocmai ce lipsea dimensiunii culturale a turismului din Banat, spune Bata Marianov. Noi tot vorbim de cultură, de tursim cultural dar nu avem practic obiective culturale serioase pe care să le încadrăm în circuite specializate. Nu dispunem de mânăstirile Moldovei și nici de bisericuțele de lemn din Muscel. Putem avea un parc industrial dar un parc de sculptură monumentală e altceva.” Deși timișorean, Bata Mariaonov vine din școala bucureșteană de sculptură, care, spre deosebire de cea ardeleană sau bănățeană – exponentă a unei arte de tip imperial, laborioasă dar rece – propune un alte gen, întrunește elementele unei arte calde, dominată de o anumită masivitate, bazată pe esența materială și spirituală a lemnului. Cu adânci rădăcini în tradiția arhaică a țării noastre, tradiție întemeiată, de altfel, pe lemn.
Sculptorul bănățean, născut în 1943 la Timișoara și absolvent al Academiei de Arte ”Nicolae Grigorescu”, autor, pe lângă lucrările sale, al mai multor cărți, poartă o corespondență susținută cu artiști din multe colțuri ale lumii. Chiar și americanii i-au solicitat la un moment dat implicarea în realizarea unu parc de scultură industrială în Statele Unite. Bata Mariaonov a a refuzat această ăerspectivă, pentru că el s-a declarat întotdeauna legat de Banat, mai mult chiar decât de Germania sau Franța. Nimic nu se compară în sufletul său cu Banatul Montan, după cum ne-a mărturisit de mai multe ori. La Gărâna a pus șa dispoziție propria casă și propriul pământ, pentru ca artiștii să aibă condiții cât mai bune. S-a zbătut, și-a căutat relații și-a prezentat oferta culturală. Nimic, însă nu a mai putut convinge autoritățile să sprijine în continuare organizarea simpozionului. Mai mult, nici măcar nu s-a putut investi în prezervarea operelor de pe Dealul Prislopului. Lucrări pe care le puteți vedea, în zonă, afalte într-o stare accentuată de degradare. Jaloane stinghere și triste ale unei epoci care promitea să fie culturală. Cărășenii rămân și acum gazdele unui turism limitat, de week-end, fără a înțelege că dimensiunea internațională a unui circuit cultural sau turistic e cheia emancipării zonei.
