Șapte filme pentru eternitate. Când harul coboară în sala de cinematograf

87

Azi se împlinesc 29 de ani de la tragica dispariție a marelui cineast rus Andrei Tarkovski. Din păcate, Andrei Arsenievici a plecat prea repede din această lume, viața lui fiind curmată de o boală necruțătoare la doar 54 de ani. A fost înmormântat la Paris, nu în Rusia natală pe care a iubit-o atât de mult. În sfârșit, datorită unor circumstanțe binecunoscute, acest reper al cinematografiei mondiale, despre care Ingmar Bergman spunea că „e cel mai mare regizor, cel care a inventat un nou limbaj, fidel artei filmului, pentru că surprinde viaţa ca o stare de meditaţie, viaţa ca o reverie”, nu a reușit să facă decât șapte filme în 24 de ani, deși transfigurarea cinematografică a realității constituia în ultimă instanță „rațiunea lui de a fi” (1).

Andrei Tarkovski s-a născut pe 4 aprilie 1932 în casa bunicilor săi materni din Zavrajâie, un mic sat de pe malul Volgăi. Micuțul Andrei a fost botezat, câteva zile mai târziu, în Biserica Nașterii Maicii Domnului din Iureveț, un orășel medieval din regiunea Ivanovo. Pentru noi, cei de acum, totul pare banal: s-a născut un copil și a fost botezat. Nimic mai simplu, nu? Dar atunci, într-o perioadă în care zeci de mii de biserici din Rusia au fost aruncate în aer cu dinamită sau transformate în cluburi komsomoliste, cantine, magazii sau silozuri, sute de mii de preoți creștini au fost deportați sau exterminați, iar un număr imens de Sfinte Evanghelii, icoane și obiecte de cult pravoslavnice au fost arse în piețe publice, botezarea unui copil implica riscuri majore. În aceaste circumstanțe și-a început „călătoria” prin această lume Andrei Tarkovski. El s-a născut în vremuri grele ca un simbol al speranței, al iubirii și al credinței și a dăruit, la rândul său, prin viața sa exemplară și prin neprețuita sa creație cinematografică, speranță, iubire și credință.

Pentru foarte mulți din generația mea și nu numai, Andrei Tarkovski a fost și va fi nu doar un cineast de excepție, ci mai ales un reper moral, un om exemplar care ne-a dăruit, neprecupețindu-și viața, șapte filme nemuritoare, șapte filme pentru eternitate: Copilăria lui Ivan ( Ivanovo detstvo, 1962), Andrei Rubliov (1966), Solaris (1972), Oglinda (Zerkalo, 1974), Nostalgia (Nostalghia, 1983), Sacrificiul (Offret, 1986).

TarkovskiAm văzut pentru prima oară Copilăria lui Ivan în iarna anului 1964. Eram atunci student la Galați și mi-am dorit foarte mult să văd acest film, un film care fusese extrem de apreciat în presa occidentală, mai ales franceză, care apărea în România și era extrem de criticat de presa oficială autohtonă pentru simbolismul decadent al tânărului regizor rus. Or, pe afișul filmului era scris, negru pe alb, că Andrei Tarkovski fusese premiat pentru filmul său cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția, încă din 1962! M-am întrebat, deci: de ce a ajuns atât de târziu în România un asemenea film? Și dacă este vorba de artă decadentă, o sintagmă care însemna în acea epocă sfârșitul unei cariere artistice sau chiar al unei existențe, de ce mai este proiectat filmul?

Cu aceste gânduri am intrat într-o sală de cinematograf din centrul Galațiului. Sala era plină cu tineri muncitori de la Combinatul Siderurgic. Acești tineri erau, de regulă, foarte gălăgioși în timpul proiectării filmelor, mai ales în cazul unor secvențe cât de cât erotice. De aceea, eu și colegii mei îi numeam „vikingi”. Mi-am propus, deci, să mă concentrez asupra filmului și să nu mă las influențat de reacțiile celor din sală. Dar, după ce a început filmul, am uitat toate astea. De ce? Pentru că filmul lui Tarkovski mi-a produs multă suferință, dar și multă fericire, multă disperare, dar și multă speranță, multă tristețe, dar și multă bucurie. În acea oră și jumătate, într-o obscură sală de cinema înnobilată de harul lui Tarkovski, mi-am retrăit copilăria, adolescența, tinerețea inocentă și am înțeles, cu sufletul și cu inima, că nu putem trăi fără speranță, fără iubire și fără credință. După terminarea filmului am ieșit împleticindu-mă din sala de proiecție a cinematografului. Deși era ger, afară era un soare orbitor. Eram emoționat și încercam să-mi revin. Pe lângă toate astea, ceva mi se părea, totuși, ciudat. După câțiva pași am înțeles ce nu părea să fie în regulă: toți spectatorii care ieșeau din sală, mai ales acei tineri oțelari, erau, ca și mine, foarte tăcuți și transfigurați… „Vikingii” fuseseră reduşi la tăcere.

Apoi, anii au trecut. După Copilăria lui Ivan, Andrei Tarkovski a mai făcut, așa cum am menționat, încă șase filme. La fel ca pe vremuri, la Galați, am văzut cu sufletul la gură și de nenumărate ori toate aceste capodopere în cinematografele Timișoarei. Și, de fiecare dată a fost la fel: săli pline, o stare de grație și oameni transfigurați.

Foarte mulți exegeți au încercat să identifice o relație cauzală între incontestabilul impact emoțional și moral al creației tarkovskiene și convingerile creștin-ortodoxe deplin asumate ale genialului regizor rus(1,2). Într-adevăr, Andrei Tarkovski a mărturisit de foarte multe ori și cât se poate de limpede: „Eu sunt, trebuie s-o spun, un om religios” (1). De asemenea el credea că: „Arta este aproape religioasă în esența sa, conștiința sacră a unei înalte datorii spirituale. O artă golită de spirit își poartă în sine propria tragedie” (1). Dar faptul că Tarkovski a trăit potrivit exigențelor moral-spirituale ale creștinismului ortodox și convingerea sa nestrămutată că arta implică în mod necesar valori și convingeri religioase reprezintă, în opinia mea, o condiție necesară, dar nu și suficientă, în ceea ce privește valoarea moral-spirituală a filmelor sale. Adevărul este că Andrei Tarkovski a fost înzestrat de către Dumnezeu cu har. Nu cu talent cum se spune acum, ci cu har, așa cum se spunea mai demult. Pentru că harul implică o relație indestructibilă între om și Dumnezeu. Iar Andrei Tarkovski nu și-a trădat niciodată neasemuitul său har prin înregimentare ideologică sau pecuniară. Iată de ce filmele lui Tarkovski sunt nemuritoare, sunt filme pentru eternitate.

În încheierea acestui scurt remember dedicat unui Om exemplar și unui neasemuit Artist voi reproduce un fragment din Cuvântul despre Apocalipsă, un discurs rostit de Andrei Tarkovski în 1984, precum și un fragment dintr-un interviu acordat de Tarkovski lui Paskal Chelet în 1986: „ La drept vorbind, niciodată nu am considerat că artistul poate fi fericit în procesul creației sale. Sau nu acesta este cuvântul potrivit: fericit… nu, niciodată. Omul nu trăiește ca să fie fericit. Sunt lucruri mult mai importante decât fericirea” (3). „ Credința este tot ceea ce omul are cu adevărat. (…) Credința este singurul lucru care poate mântui omul, aceasta este convingerea mea intimă. Cum altfel?” (1).

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Andrei Arsenievici Tarkovski!

Dr. ing. Nicolae Țăran

(1). Costion Nicolescu, Andrei Tarkovski în oglinda creștinismului, www.romaniaculturala.ro: (2). Elena Dulgheru, Tarkovski – filmul ca rugăciune: o poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski, Arca Învierii, 2001, pp 12-14; 3. Ibidem, p. 228.

LĂSAȚI UN MESAJ