Să n-ai încredere decât în tine însuți!

801

Există pe această lume maladii dintre cele mai diverse: de la cele strict fizice până la cele care țin, la fel  de strict, de suflet pur și simplu. Se spune că și unele și celelalte dor uneori la fel de tare ! Se poate să fie așa.

În cele ce urmează, mă voi referi la cele eminamente sufletești sau, în orice caz, la cele care țin de trăirea intimă! De umanitatea zgândărită sau, după caz, pângărită din noi. Există, așadar, maladii ale spiritului, maladii ale iubirii, maladii ale urii și disprețului plenar, maladii ale neîncrederii și așa mai departe. Fiecare în felul ei afectează și de multe ori chiar sapă „șanțuri” adânci în sufletele și în mințile noastre. Dintre toate maladiile enumerate până acum, cea din urmă, a neîncrederii, cred că ne răvășește pe noi, românii, ca societate, cel mai mult și vine cu urmările cele mai nefaste pentru oricum atât de fragilul nostru țesut social.

Auzim în fiecare zi revolta mută sau sonoră a oamenilor simpli, a celor de pe stradă, în fața felului batjocoritor, când nu de-a dreptul nesimțit, în care atâtea tipuri de instituții și de autorități ale acestui stat reacționează în raport cu nevoile lor. De la politicienii corupți și ineficienți de la nivelul ultimului cătun din această țară și până la nivelul puterii absolute (în termeni de democrație, evident) înfățișate de parlamentari, de prim-ministrul și de președintele națiunii și până în măruntaiele sordide și la fel de inepte ale reprezentării în trepte ale sistemului autoritații de stat, totul duhnește a neputință! Care, în cele din urmă, se transformă insidios și organic, ca mesaj general, într-o neîncredere profundă în tot ceea ce presupune a fi ideea de instituție a Statului Român!

Într-o mare de iresponsabilitate plenar asumată de întregul eșafodaj al construcției noastre ca stat, paradoxal prin alegeri libere, așadar, prin proceduri democratice în toată regula, te întrebi ce-ar trebui totuși făcut pentru a schimba cândva, nu știu când, modelul politic actual! Vorbesc, evident, de un model care să respecte cadrele democratice și care, în același timp, să devină, în cele din urmă, un model funcțional.

Până atunci însă, ce ne facem cu generația tânără de români, care, cu toată frivolitatea tipică vârstei și, evident că și binișor atinsă de ravagiile relativismului cultural de azi, are toate șansele să perpetueze „relele” fundamentale ale societății românești din prezent, dar – să nu ne facem iluzii – și de ieri, și chiar de alaltăieri!

E suficient să-l recitim pe Drăghicescu și a sa  monumentală carte ” Din psihologia poporului român”, apărută în anul 1907, pentru a nu ne mai găsi mereu alibiuri în privința însușirilor noastre ca indivizi și mai ales ca și cetățeni! Altminteri, probabil că tinerilor români de astăzi n-ar strica să le rămână aproape îndemnul celui numit, între altele, „filosoful neputinței”.

De Cioran e vorba, și care, lăsând deoparte rătăcirile sale ideologice nefaste din prima tinerețe, spunea într-unul din silogismele sale că „oamenii,  în general, și tinerii cu prisosință, n-ar trebui să aibă încredere de-a lungul întregii lor vieți decât în ei înșiși”. Greu și derutant mesaj, mai cu seamă, pentru tineri!  Dar – nu știu cum se face că acest mare disperat al secolului al XX-lea – secolul cel mai negru din istoria umanității prin dramele sale colective și individuale produse la nivel planetar, avea și continuă să aibă atât de mare dreptate când vine vorba de România!

LĂSAȚI UN MESAJ