Pot să spun astfel, era un instinct la mijloc, că după nici două luni de stat în Franţa, în unicul Paris, la nici un kilometru de Tour Eiffel, m-am dorit înapoi, acasă, la Timişoara, care, prin comparaţie cu Oraşul Lumină, nu oferea mai nimic.
Descoperisem acolo alte rânduieli, ordine în mai toate lucrurile, lume multă, dar nezgomotoasă, nimic pripit, violent în gesturi, asta între anii 1990 și 1994. Cu maşina pe care-o aveam, uşor crispat din cauza circulaţiei, am fost şi prin ţară, mai mult ca un străin curios decât asemeni unui turist amator să străbată regiuni, să şi le treacă în cont, lăsând o bună parte din detalii la o parte. În interiorul Franţei, prin raport cu Parisul, curăţenia creştea, micile localităţi, ca nişte dulăpioare de farmacie, moţăiau parcă în ceea ce s-ar putea numi „aerul tihnit al provinciei”, relaţiile politicoase îţi săreau şi mai mult în ochi, de peste tot pândindu-te chipul bătrân al istoriei. Ce să-ţi doreşti mai mult?… Spre ce orizonturi să te mai îndrepţi, mai ales când ceasornicul vieţii îţi spunea că timp la îndemână mai aveai, dar s-ar putea să nu fie chiar atât de mult.
Însă, în realitate, eu nu puteam să dorm pe patul destul de moale ce mi se oferise şi pe care cu puţin efort puteam să-l transform în ceva şi mai comod. Pe drept, eu eram atras de priciul pe care, plecând, îl lăsasem gol acasă. Deci înapoi, spre ţărişoara mea, ce tocmai se spăla pe mâini de sângele celor doi dictatori împuşcaţi ca nişte câini. Nu că nu ar fi meritat-o, dar totul trebuia să fie trecut prin filtrul unei reale judecăţi.
Şi ce-am găsit începând de atunci, an 1994, şi până acum, an 2018, în România mea, liberă de data asta?… De politeţe, nu prea poate să fie vorba. De comportamentul acela mai civilizat, relaxant, care face „clipa” mai plăcută. Pe stradă, poţi fi îmbrâncit, la un ghişeu, repezit, la un cabinet medical ţi se poate trânti o uşă-n nas. Cei mai în vârstă sunt pretutindeni luaţi peste picior, în fond ce să mai faci cu ei, sunt inutili, o povară, respectul acordat femeilor e aproape o fantezie, apare senzaţia că niciunde nu eşti în siguranţă. Pe urmă, aspectul aşezărilor. Majoritatea satelor stau într-o rână, adie a medievalitate, nu arareori, sunt potopite de ape, asistenţa medicală e aproximativă, pâlpâind doar şcoala şi clasica deja discotecă. Oraşele sufocate de blocuri, la rândul lor, nu sunt prea atrăgătoare. Nu are ce să te îndemne spre ele. Socialismul le-a urâţit mult prin îngrămădirea de betoane. Istoria noastră, aşa cum a fost, nu le-a înzestrat cu prea multe monumente, clădiri memorabile, şi, chiar dacă s-ar mai găsi câte ceva din aceste „speţe”, nepăsarea generală, incultura şi mai generală le-au făcut şi le fac, zi de zi, cadou paraginii, uitării. România mea este o ţară a uitării, a punerii „la dos” a celor realmente capabili, unde adevărul, calea cea dreaptă ce-ar trebui urmată, este vârât sub preş. Aproape totul e de vânzare în acest spaţiu unde sunt păduri de nulităţi, netăiate.
Dar cel mai mult m-au indispus şi mă indispun, conducătorii. Înainte de război fuseseră partide, cu imperfecţiuni de funcţionare, lucru evident, dar membrii lor de frunte, cei mai mulţi, s-au înscris pozitiv în paginile istoriei. Când s-au retras, prin moarte, s-au au fost „cazaţi” de Partid în locurile bine ştiute, a rămas ceva de pe urma lor. Un stat, legi clare, institute de cercetare, învăţământ, o bună reţea feroviară, un început de drumuri, o conştiinţă naţională, prestigiu internaţional, o reală dragoste de ţară, o mândrie, de data asta justificată, de-a fi român. Unde sunt, acum, toate acestea, România mea?… Tot ce-a fost, aproape tot ce-a fost, e actualmente înlocuit prin fraude, imposturi, ambiţii de oameni primitivi, nemulţumiri mocnite, justiţie strâmbă, gol sufletesc.
Oamenii se urăsc între ei, sunt suspicioşi, mulţi te-au părăsit şi te părăsesc în continuare, ţară dragă. Ştii cu ce semeni tot mai mult, şi-mi pare rău s-o spun? Cu podul de la Budila, pe care l-au luat apele. Ar fi putut să fie atât de bine aici…, ar fi putut… Sună vorbele acestea ca un început de romanţă…