România din visele mele

118

A fost mai mult decât o surpriză plăcută, a fost aproape o minune. Şase ore petrecute în sala de aşteptare a gării Copşa-Mică, în compania celui mai recent prieten al meu, dr. Dorel. Am căzut de acord să nu vizităm niciun muzeu din oraş, să nu cercetăm arhive, să nu mergem la repetiţia finală a filarmonicii din localitate, numită, ce ciudat „Judeţul Timiş”. Ne-am hotărât să discutăm, bineînţeles, despre România, progrese, oportunităţi, stagnări, mesaje trimise Europei, lumii. Pe timpul discuţiilor, trei câini, pesemne ai staţiei, au stat nedezlipiţi de noi. Ca nişte ofiţeri din vechile structuri de pază. Cu regret consemnez faptul că nici măcar un covrig nu le-am oferit. Înainte de-a ne despărţi, într-un caieţel, am notat, în formă finală concluziile la care am ajuns. „Să le oferi revistei Banatul Azi”, mi-a spus la plecare Dorel, după care, ieşind dintre câini, a luat-o spre triajul gării. Rezultatele discuţiilor noastre sunt notate mai jos.

Dorel: -Să nu te nelinişteşti, ne aflăm în România, într-o perioadă istorică, lungă ca un şarpe Boa, numită „tranziţie”, de la un socialism, poate chiar iubit , spre un capitalism încă incert conturat.

EU: – Credeţi, dacă sunteţi amabil să-mi spuneţi, că până la urmă vom deveni o societate normală?

– Fii calm, relaxează-te, fredonează melodii plăcute, spre aşa ceva ne îndreptăm. Va fi vorba însă de o normalitate cu “fisuri”.

– Adică?

– Vom merge înainte, dar în stilul nostru, cu poticneli, ezitări, strigăte de ajutor, abordare temporară a unor trasee greşite.

– Corupţia?… se va termina cu ea?

– Nu fi copil! Noi, românii, posibil şi alţii, nu avem înzestrări pentru corectitudine. Corupţia va fi, deci, permanent, alături de noi, dar va avea tentacule mai mici, va fi, pe ansamblu, mai suportabilă, mai plăcut ambalată.

– Dar poliţia, cu coloneii ei, va asigura ea protecţia cetăţeanului?

– Pe de-a-ntregul nu, să nu ne facem iluzii cu asta. Cu timpul va reprezenta, în bine, mai mult decât reprezintă acum. De mari performanţe, însă, nu va fi capabilă niciodată.

– Ce zici, avem personalităţi culturale, modele demne de urmat?

– Avem, dar din nefericire, în clipa de faţă nu le urmează nimeni. Personalităţile, modelele, deocamdată vorbesc în pustiu.

– Scara valorilor, ce subiect frumos… ce mi-ai putea spune despre ea?

– Pentru moment e inversată, dar, cu timpul, nulităţile cocoţate în vărf se vor mai împuţina. Cu timpul, sperăm…

– Credeţi?… îmi tremură vocea când vorbesc… credeţi că vechiul sistem ar putea să mai revină?

– În nici un caz, e definitiv înmormântat, deşi turmei, mulţimii, într-o anumită măsură, biciul, dictatura, nu-i displac. Oricum ar fi, o mâzgă de abuzuri va rămâne.

– Vom juca vreodată un rol important pe plan internaţional?

– Şezi, cuminte, cu basmul ăsta. Când şi când am mai făcut câte ceva, dar, pe ansamblu, mărunţi, ceva mai mult decât un trianglu într-o mare orchestră. Participăm însă la conferinţe, la congrese, în pauze bem cafele cu cei mari.

– Ce zici, suntem noi, românii, încrezuţi?

– Oi, oi, oi… Pentru a se ajunge la nasurile noastre trebuiesc prăjini, nu glumă.

– Dar cuvântul dat ni-l respectăm, ne-ar putea defini un asemenea lucru pe noi?

– Oi… oi… oi… !

– E posibil ca omul să fie fericit în România?

– Dacă nu cere prea mult de la viaţă, da.

LĂSAȚI UN MESAJ