Podul lui Dumnezeu, în România. Şi tradiţii rămase din vremea dacilor

1424

Natura și liniștea se întâlnesc lângă Podul lui Dumnezeu. Podișul Mehedinți a devenit una dintre cele mai căutate locații turistice din țara noastră. Distanța dintre județul Mehedinți și Timiș depășește ușor 240 de km. Frumusețiile naturii însă, cu care este înzestrat județul din partea de sud a României, merită admirate îndeaproape. În țara noastră, mulți nu au auzit nici măcăr o dată de Podul lui Dumnezeu, Cheile Băluței sau lacul Zăton, din județul Mehedinți. Zona turistică situată în partea de sud-vest a țării este mult mai cunoscută de către turiștii străini, veniți din Franța, Olanda sau Belgia. Turiștii rămân uimiți de liniștea profundă pe care o găsesc și bogățiile naturii. Într-un loc nu foarte dezvoltat din punct de vedere economic, unde oamenii își duc traiul prin munca la câmp și cu ajutorul animalelor din gospodărie, comuna Ponoarele devine tot mai cunoscută. Aici nici semnal nu este pretutindeni, astfel că telefonul mobil  și navigatul pe internet ocupă un loc secund, fiind un mod ideal de relaxare. Turiștii descoperă viața la țară, departe de agitaţia cotidiană a orașului, departe de traficul infernal și clădirile din beton. Aerul proaspăt și natura sunt singurele remedii care reușesc să țină departe stresul din orașe.

ponoare-1

Populația comunei nu a avut o creștere semnificativă în intervale de timp bine determinate. Chiar dacă natalitatea a înregistrat procente destul de mari, în anumiți ani, la nivel regional și județean, mortalitatea a fost mare. Totodată migrația, cu un procent ridicat spre centrele industriale și-a pus amprenta asupra numărului mic de locuitori care a rămas. În perioada 1966-1985, comuna Ponoarele a avut cel mai mare spor natural din județ, cu 11,4 la mie. Astfel în anul 1966 densitatea populației era de 7,8 locuitori/km pătrat, iar în 1992, densitatea depășește 68 de locuitori/km pătrat. La ultimul recensământ, din 2002, populația comunei a fost de doar 3.012 locuitori.

Podul lui Dumnezeu

Podul lui Dumnezeu reprezintă o adevărată emblemă a comunei, fiind cel mai cunoscut monument natural din întregul ținut. Specialiștii îl consideră ca fiind cel mai mare din țară și singurul funcționabil, printre primele din Europa și din lume. Coborârea în Crovul Peșterii ilustrează  arcada podului, care este formată din calcar maisv, cu o grosime de 3 metri, la mijloc. Deasupra arcadei sunt așezate două lespezi, prima având o grosime de 2 metri, iar a treia o grosime de 2,5 metri, segmentată în trei părți. Din cauza apelor care vin dinspre Cracul Muntelui, blocurile de calcar s-au desprins și au căzut la baza podului.

ponoare-8

Coborârea pe sub pod se face într-o pantă de 45 grade și se poate observa procesul de degradare continuă, accentuat. În partea stângă, piciorul podului are peste 25 de metri, iar în partea dreaptă aproximativ 15 metri. Deasupra podului și pe părțile laterale s-a dezvoltat o vegetație formată din tufe de liliac, corn, măceș, păducel și arbuști, care favorizează degradarea acestuia. Podul este monument al naturii și trebuie protejat. În anul 1997, Institutul Proiect Mehedinți a întocmit un proiect pentru consolidarea și protejarea podului, proiect care nu a primit avizul forurilor de specialiatate.

Cheile Băluței și Peștera Băluța

Unele dintre cele mai interesante formațiuni carstice sunt din rezervația numită Pădurea de liliac, și mai ales în Valea Seacă, cu un aspect de o rară sălbăticie, cunoscută sub numele de Cheile Băluței. Prin aceste chei se face legătura dintre două sate, Delureni și Băluța. După satul Delureni, poteca străbate un loc mai deschis, unde oamenii și-au făcut grădini și cultivul cartoful, varza și porumbul. Pe partea dreaptă a drumului, din chei, se profilează o stâncă înaltă și impunătoare, la baza căreia se vede o scobitură ciudată, sub forma unui cuptor.

ponoare-10

Deasupra stâncii crește cel mai frumos liliac din întreaga zonă care, datorită locației, beneficiază de o puternică expunere solară. De la baza stâncii izvorăște apa limpede care a fost captată pentru alimentarea Complexului balnear din comuna învecinată, Bala. În aproximativ 500 de metri, se află Peștera Băluța. Deschiderea acesteia se află chiar la baza stâncilor, unde de asemenea curge un fir de apă. Peșterea are o lungime de 248 de metri, iar în interior sunt semnalate două etaje. Unul este inundat aproape tot timpul iar celălalt e situat deasupra lui, fiind un etaj fosil, cu diferite formațiuni carstice, declară cercetătorul Cristian Goran.

Zătonul Mare

Fenomene carstice deosebite se află chiar pe teritoriul satului Ponoare, în centrul comunei, și se datorează contactului direct dintre apă și piatra de calcar. Un asemenea fenomen îl reprezintă depresiunea Zătonul Mare. Termenul vine din graiul localnicilor, în care verbul a zătoni, înseamnă a opri curgerea unei ape. Lacul se formează printr-un proces de barare a drumului firesc al apelor de către un deal, ce are o formă rotunjită de potcoavă: Dealul Peșterii, care a funcționat ca un baraj în calea apelor. Zătonul reprezintă un lac de origine carstică, având ca limită Valea Brebinei și formând unul dintre cele mai interesante bazine hidrocarstice din țară: Zăton-Ponoare-Bulba. Lacul se desfășoară pe întreaga rază a comunei Ponoare, până la limita cu Baia de Aramă, unde apele țâșnesc din gura peșterii, formând râul Bulba.

Câmpul de lapiezuri

Lapiezurile reprezintă tot forme carstice, care se dezvoltă pe povârnișurile de calcare și au aspectul unor șanțuri ramificate, despărțite prin creste. În perimetrul carstic al Ponoarelor, câmpurile de lapiezuri aflate în Dealul Peșterii, Brăzișori și Cornetul Mare se impun prin unicitate și frumusețe. Totodată sunt cunoscute sub numele de Câmpurile Cleopatrei și Afroditei și reprezintă cel dintre cele mai impresionante fenomene carstice din România. Ele sunt așezate în abruptul depresiunii Zăton, pe o suprafață stratificată în bancuri de 1-2 metri grosime. Cele mai compacte câmpuri de lapiezuri se află deasupra galeriei, de la ieșirea din peșteră spre Zăton.

ponoare-2

Tradiții și superstiții din comuna Ponoarele

Unele sărbători mai păstrează și acum o serie de practici care arată că s-au suprapus, de fapt, peste cele păgâne. Așa sunt calendarul cepelor și ghicitul străchinilor, practici legate de Anul Nou. Aceste obiceiuri se practicau în toate satele comunei. Ghicitul străchinilor se face pentru fetele mari, care vor să își cunoască ursitul. Astfel că pe masă se pun mai multe obiecte și deasupra fiecăruia se întoarce cu gura în jos o strachină. Dacă sub strachină se află un pieptene, atunci bărbatul fetei va fi sărac și deșirat ca el. Dacă sub strachină se află boabe de porumb sau un știulete mic, atunci ursitul va fi un om bogat. Calendarul cepelor se mai practică și astăzi, pentru a vedea care sunt lunile cele mai secetoase, ori cele mai ploioase din anul care vine. Aceasta se face chiar în noaptea Anului Nou, când se taie în două părți egale ceapa și se aleg 12 foi, pe care se pune un vârf de sare.

La Bobotează se folosește apa sfințită și busuiocul pentru anumite farmece de măritiș sau însurat. Pentru aceasta fata sau băiatul trebuie să aibă un semn de la cel căruia vrea să-i facă vraja. Cu această apă se stropește toată casa și chiar animalele, pomii, via și fântâna, pentru înlăturarea spiritelor rele.

În luna februarie se sărbătorește Martinul, o sărbătoare legată de cultul ursului. Bătrânii spun că atunci când ursul iese din bârlog și vremea este frumoasă iar acesta își vede umbra, atunci 40 de zile timpul va fi urât. Dacă iese din bârlog atunci cânt vremea este închisă și nu își vede umbra, atunci se preconizează o primavară frumoasă și timpurie. Tot atunci se spune că dacă vântul bate dintr-o anumită parte, așa va fi tot anul. Cultul ursului a avut o mare răspândire în Dacia preistorică, de el fiind legat chiar numele zeului dacic Zalmoxis, care se presupune că vine de la cuvântul ”zalmos”, ce înseamnă piele de urs.

Începutul primăverii este marcat de o serie de superstiții legate de cultul babelor. Acest cult al babelor este tot o rămășiță a străvechiului cult dacic.  Se spune că fiecare om are baba lui, iar aceste babe sunt foarte capricioase. La terminarea babelor au loc Mucenicii sau Măcinicii, atunci când oamenii afumă gospodăria și grădina ca să alunge șerpii. Mucenicii sunt turtițe făcute pe vatra sobei și se ung cu miere. În cîteva dintre turte se ascunde un bănuț. Dacă bănuțul nu este găsit, atunci se spune că banii vor ieși din casă, în acel an, iar cei care găsesc banuțul, vor fi oameni norocoși.

În seara de Moș Ajun, copiii merg în ”Colindeț” sau ”La Colindeț”, în Oltenia subcarpatică, spre deosebire de ”Pițărăi”, în Banat sau Transilvania. Colindeții se fac numai seara, pe când pițărăii se fac și dimineața și participă, de regulă, numai copiii. Colindeții diferă de la un sat la altul. Diferențele se remarcă în modul de organizare, felul în care se împart colacii, în casă sau la poartă, în jurul focului sau la căminul cultural. Odinioară, în comuna Ponoarele, fiecare sat constituia o unitate și astfel colindeții se făceau în întregul sat. Pe parcurs însă, satul a fost împărțit în mai multe părți sau grupuri de case.

Informațiile exacte prezente în textul anterior sunt consolidate cu sprijinul profesorului de limba și literatura română din comuna Ponoarele, Dumitru Borloveanu.

LĂSAȚI UN MESAJ