Pionierul tatuajelor din Timişoara îşi spune povestea

15500

Să îţi scrijeleşti pielea pentru un tatuaj este încă, în România, un subiect…mini tabu. Lucrurile s-au schimbat la 180 de grade din 1990 până acum. Cel puţin în oraşele mari, să vezi “sleeve-uri” (n.r. tatuajele pe toată mână) toată vara este ceva normal. Şi aşa ar şi trebui să fie. Pentru că tatuajele sunt cea mai pură formă de exprimare.
Nimeni nu ştie exact ce reprezintă desenul ăla pe care îl ai pe piele, numai tu. Tocmai de aceea sunt atât de exotice şi de neînţeles pentru mulţi. Însă aceia care au făcut primul pas, au strâns din dinţi într-o continuă întrebare “Oare doare tare?”, şi şi-au impregnat pentru totdeauna primul mesaj pe piele, aceia înţeleg. Este o lume a multora, pe care sper că într-o zi o vor înţelege toţi.

Ce este impresionat este faptul că acum numai cei trecuţi de prima tinereţe, tinereţe trăită între barele de fier ale comunismului, sunt singurii care chicotesc şi îţi aruncă priviri nelămurite când văd desenul de pe spatele tău. Din fericire, generaţiile tinere, de cele mai multe ori, îţi fac un compliment. Însă până aici a fost cale lungă.

Să dai viaţă artei după comunism

tatuaje-5Înainte de 1990, să ai un tatuaj însemna că eşti fie marinar, fie fost deţinut. Tatuajele erau un simbol negativ şi numai cei ce nu erau vrednici erau marcaţi în aşa fel. Însă Revoluţia din decembrie 1989 de la Timişoara nu a adus numai democraţia în România ci şi libertatea de exprimare.

Aşa că nu este de mirare că după 1990 au început să se ridice artiştii care doreau să se exprime altfel. Prin desene permanente pe piele. Lupta nu a fost uşoară. Nu se găsea nimic! Nu aveai cerneală, nu aveai ace, nu aveai nici reviste. Când cineva din Timişoara reuşea să cumpere, din străinătate, o revistă de tattoo-uri, aceasta făcea turul oraşului. Iar noii artişti ţineau cu dinţii de ea.

Îmi aduc aminte când am văzut pentru prima dată un dosar din anii 90 cu tatuaje. Artistul îşi pusese în zeci de folii vechile hârtii cu toate schiţele. Când l-am întrebat cât de vechi sunt, mi-a spus: “Da, dragă sunt vechi. Pentru că atunci nu aveam reviste sau internet să le arăt la clienţi oferta să poată alege”.

Artistul este Mahu. Aşa îl ştiu prietenii şi toţi cei care iubesc tatuajele în Timişoara. Pe buletin scrie Valentin Constantin Saioc şi pe 1 iunie a fost ziua lui. A marcat 40 de ani şi ultimii 23 şi i-a petrecut în fascintanta lume a tatuajelor.

“Am început să tatuez cu aparate artizanale, confecţionate dintr-un pix montat la un mini-motoraş, cu ace de cusut, ace de seringă sau acupunctură fixate de mine pe pix. Am fost fascinat de tatuaje de mic. În copilărie aveam un vecin tatuat şi mă uitam zilnic la mâna lui”, spune Mahu.

Povestea a început când Mahu avea doar 17 ani. Toate momentele libere, mai ales cele de la bere cu prietenii, le petrecea desenând. Aşa că un prieten i-a propus să pună desenele de pe hârtie pe piele. Şi şi-a oferit piele ca pânză. Atunci s-a pus problema: cu ce? Aşa că Fery, prietenul doritor să îşi tatueze mâinile, a confecţionat primul aparat de tatuat a lui Mahu. A venit cu el la uşă şi aşa a început o istorie de 23 de ani. Aparatul improvizat nu era prevăzut cu pedală aşa că odată ce se băgau, direct, firele în priză, acesta funcţiona fără oprire. Până când un alt prieten bun i-a adus lui Mahu pedala de la maşina de cusut a maică-sii.

În tot acest timp lucrurile s-au schimbat şi au evoluat. În anii 90 era un chin să găseşti ce aveai nevoie. Nu exista cerneală şi să nici nu vorbim despre dezinfectanţi şi săpunuri speciale. Aşa că prima cerneală a fost făcută din talpă de bocanc topită tăiată cu… urină. Pare ireal, dar când România era încă în închisoare din toate punctele de vedere, tatuajele erau doar un vis frumos. Dar au răzbit.

“Din fericire, în ultimii ani s-a modificat concepţia despre tatuaje, aşa că din ce în ce mai multă lume se tatuează – tineri, dar şi oameni mai în vârstă. Asta datorită faptului că românii ies tot mai mult din ţară. Occidentul este cu mulţi ani înaintea noastră din acest punct de vedere”, spune Mahu.

Atunci când eşti tatuator 😉 ai şi obligaţii. Faţă de prieteni, bineînţeles. Dar Mahu spune că este o plăcere să tatueze prieteni pentru că desenele sunt pe placul lui.

colaj-tatuaje

 

“Îmi place să tatuez chestii mai ark. Dar tatuez orice, cam ce se cere. Unele nu îmi fac plăcere, urăsc literele chinezeşti, dar fiecare client e altfel şi trebuie să îi faci ce îi place lui. Încerci să o faci cât mai bine”, povesteşte Mahu.

De la primele convenţii de tatuaje din România, unde se cunoşteau pentru prima dată cei câţiva tatuatori din ţară, până la muncă de câte o lună la saloane în străinătate, Mahu le-a făcut pe toate. Experienţa din Tenerife, locul distracţiilor, este una de neuitat.

tatuaje-12“Un prieten care are salon acolo a trebuit să se întoarcă în ţară pentru o lună. Şi m-a rugat să merg eu să îi ţin locul, ca să nu închidă salonul o lună. A fost altfel. Preţul tatuajelor acolo e mult mai mare decât cel practicat de mine. Acolo nimeni nu îşi porneşte aparatul pe mai puţin de 50 de euro. Şi nici nu am avut aşa mulţi clienţi. Deşi le mai făceam şi retuşuri, din partea casei. E bine că în Timişoara mai poţi să îţi faci un tatuaj mişto la preţ ok”, mai spune Mahu.

După o întreagă aventură în lumea tatuajelor şi o experienţă de peste 20 de ani, darul nu putea să nu meargă mai departe. În urmă cu câţiva ani o prietenă de-a lui Mahu, Raluca, o tânără artistă, dorea să facă primii paşi în această lume. Contrar aparenţelor, nu este o lume a bărbaţilor. Este o lume a talentului şi a spiritului liber. Aşa că Mahu nu a stat pe gânduri şi şi-a luat, cum se spune, ucenic.

Cum începe o viaţă de tatuator

Raluca Iov are 30 de ani. Este o artistă desăvârşită care face de toate. De la caricaturi, picturi, jucării, mărţişoare, obiecte de vestimentaţie, chiar face de toate. Dar la un moment dat, înconjurată de mulţi prieteni “pictaţi”, s-a gândit să mai cucerească o barieră. Şi s-a înhămat la ucenicie la Mahu.

tatuaje-4

La început Mahu i-a oferit coji de portocale şi alte fructe pentru a-şi încerca talentul. Atunci am văzut primul tatuaj făcut de Raluca. Şi, spre norocul ei, a ieşit bine, aşa că toţi prietenii ei s-au oferit volunatari. Arta de a face tatuaje se stăpâneşte numai după ce ai zgâriat zeci de piei. Prima “victimă” a fost chiar mentorul Mahu. Apoi au urmat alţii care, cu bucurie, au îndurat ore bune de suferinţă pentru a avea un “autograf” de la Raluca.
“Tatuez de vreo 3 ani şi jumătate sau 4, nu ştiu exact, nu le am cu număratul :)))). Am învăţat uşor, am încercat întâi pe vreo 3 grepfruit-uri şi apoi direct pe pielea maestrului meu green emoticon şi de acolo mi-am făcut experienţa pe pielea prietenilor”, îşi aduce aminte Raluca.

Cu cât treceau mai multe piei prin mâna ei cu atât creştea şi experianţa. Aşa că acum clienţii ei sunt norocoşi că nu stau pe scaun mai mult decât necesar şi pleacă cu un “acţibild” extraordinary la final care rezistă pe viaţă.

“Cel mai greu mi-a fost să ţin minte cum se asamblează si cum se reglează aparatele. Pedala a fost singurul lucru cu care eram obişnuită, de la maşina de cusut”, povesteşte Ralu zâmbind.

Aspectele financiare din viaţa unui artist tatuator sunt pe plan secund. Dar contează, pentru că existenţa în capitalism spune că e aşa. Însă satisfacţia de a oferi cuiva un cadou pe care îl va purta cu el mereu este mai mare.

“Nu am aşa mulţi clienţi, dar merită. Acum sunt la modă tatuajele , deci există o piaţă destul de dezvoltată. La pornire trebuie investiţi ceva bani pentru aparate , sursă, pedală şi consumabile (ace, mănuşi, săpun, soluţii, culori, etc). Acum, la salon e scump, la mine nu chiar aşa scump, nu putem noi să ne punem aceeaşi tarife. Toată aparatura şi consumabilele le comand de pe un site al unui magazin din Târgu Mureş”, spune Raluca.

Din fericire, acum artiştii au toate ustensilele la îndemână pentru a se exprima. Nimeni nu îşi mai face griji că nu are de unde să cumpere culori pentru tatuaje. Iar clienţii stau la rând. Important este să nu uităm că tatuajele trebuie să transmit un mesaj. Poate nu la fel de clar ca cel scris pe peluze la meciurile de fotbal, dar un mesaj. O exprimare atât de liberă şi de sinceră! Tatuajele nu trebuie privite nici ca o formă de pedeapsă, ca în vremurile străvechi, şi nici ca pe un moft sau ceva “la modă”. Ele trebuie să vină din suflet, atât al tău cât şi al artistului în mână căruia îţi laşi pielea.

loading...

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ