Piața Libertății, locul unde istoria a fost conservată cu buldozerul

369

După cum a mai fost prezentată aici, în aceste pagini, Piața Libertăţii este poate locul cu cea mai înaltă încărcătură de istorie a orașului. Săpăturile arheologice din diferite epoci au dovedit că pe acest loc se găsea o formă de viețuire rurală mult anterioară istoriei scrise a locurilor. Când tot arealul de locuire cunoscut azi din zona centrală a orașului era doar o imensă deltă cu nenumărate brațe ale râului Timișelului (sau Begheiului, cum i se mai spunea în epocă) ce curgeau haotic sau chiar bălteau, patrulaterul de azi al pieței erau un loc mai ridicat. Nu cu mult, unul sau doi metri peste nivelul apei, deja erau suficienți pentru a asigura un loc uscat permanent.  Era o insulă între canale, locuită de pescari și vânători ce își legau viața de balta ce le oferea hrană și adăpost la nevoie. Sigur că perimetrul exact al locului este greu de delimitat azi. În urma inundațiilor repetate si a numeroase lucrări de canalizare și de îndiguire, nu se mai poate cunoaște forma vechii insule. Dar alături de perimetrul Palatului Huniade, unde se afla centrul militar administrativ al celei mai vechi așezări, aici era un centru de viață civilă. Ulterior a devenit partea centrală a viitoarei cetăți întărite.

garnizoana

Cât valorează semnele trecutului în ochii edililor locali?

A trecut o bună bucată de timp de când a fost terminată reabilitarea acestui loc istoric. S-au tăiat mulți copaci. Mult mai mult decât ar fi fost nevoie. A fost schimbat caracterului pieței. Din loc de promenadă și odihnă pe timpul verii a devenit loc de agitație și trecere grăbită. Unele lucruri s-au făcut bine. Cele mai multe cam empiric și fără tragere de inimă, de meșteri cam pe lângă meserie, supravegheați de ingineri cu puține cunoștiințe.  Proiectanții și-au dat silința să înțeleagă câte ceva. Nu prea le-a reușit. După un an de folosire, se poate da o notă de trecere. Dar până la laude ori coronițe e cale lungă.

Un cilindru de sticlă a adăpostit un afiș imens cu Proclamația de la Timișoara din martie 1990. Era foarte nimerit locul. Trecătorii opreau câteva momente și citeau măcar câte un paragraf. Nu a mai avut loc în noul context modern. Trebuia distrus orice semn al trecutului recent. Un an ori doi, panoul circular a fost exilat în spatele Muzeului Banatului. Poate a fost o gafă sau opinia cuiva despre istoria orașului instalarea lângă câteva cabine (toalete) numite, ca o glumă proastă, ecologice.

Consiliul Județean a hotărât să aloce fonduri pentru o nouă placă turnată din bronz cu acest adevărat certificat de naștere al democrației române. A ieșit ceva. Dar, în spirit balcanic de care se vede că am fost invadați, nu a fost turnată dintr-o bucată de bronz. A fost înădită din șapte segmente mai mici. Scrisul mărunt și aproape fără relief nu poate fi citit decât de cineva cu o privire de șoim. Marginea plăcii este adăugată din plat-bandă prinsă în șuruburi (ca pe șantier). Și ce este mai curios, după câteva luni, din așa-zisul bronz începe să curgă rugina. A naibii bronz, care în loc de o patină elegantă a trecerii vremii în culoare închisă sau cel mult verzui dacă nu este tratat corect, a început să se păteze cu oxid roșu de fier (adică rugină sadea)? Nici amplasarea pe vechea Comenduirea a garnizoanei nu este de necombătut, dar măcar e vorba de o clădirea istorică reală.

Proclamatia

Timișoara se află în ipostaza de a avea o istorie destul de bogată, întinsă pe o perioadă destul de scurtă, raportată la scara locului nostru ocupat pe continent. Dar aceasta este destul de puțin cunoscută de cetățenii săi. Din diferite motive, chiar și perioade destul de bine documentate din trecutul nostru se află în umbră sau chiar o ceață groasă. Dacă unele orașe de aiurea din centralul european, la care am vrea să ne reconfirmăm apartenența, fac eforturi de a scoate din piatră seacă istorii adevărate sau măcar povești și legende, iată că la noi e ca la nimenea. Adică totul e pe dos. Din inconștiență sau prostie sadea se distruge și ce mai avem. Mai pe șleau spus se intră cu bocancii plini de noroi în istoria orașului și conștiința celor ce au supraviețuit zilelor Revoluției.

Istoria se scrie nu numai cu documente. Locul acestora este în arhive pentru studiul specialiștilor. Pe lângă acestea, în văzul lumii se pot afla urme și semne mai mult sau mai puțin vizibile. Unele ne sar în ochi, dar nu știm semnificația lor sau nu le putem înțelege, în lipsa unei chei de interpretare. Multă lume se perindă pe străduţe uitate sau pe bulevarde fățoase și văd (dacă au ochi și aplecare pentru inedit) fel de fel de vestigii. Pe lângă multe trec nepăsători și necunoscători. Chiar și în norocosul caz în care văd ceva interesant, nu se pot dumiri ce reprezintă. Nimeni nu are minimul interes de a le pune în valoare. Sau, mai rău, le distrug cu neîngăduită nepăsare.

Pentru mulți, de vârstă adultă, Revoluția pornită în orașul nostru e încă undeva foarte proaspată, nu doar în memorie. Dar pentru generațiile ceva mai noi poate însemna istorie, chiar dacă mai recentă. Iată de ce orice semn rămas de acum un sfert de secol de la acele evenimente tragice ar fi imperios necesar să fie puse în evidență și valoare spre binemeritata aducere aminte.

Restaurare-Piata-Libertatii-Timisoara1

În 17 decembrie 1989, mai spre după amiază, a început partea sângeroasă a represiunii împotriva demonstranților. Piața Libertății a fost printre primele locuri unde s-a deschis focul cu muniție reală împotriva populației pașnice ce nu mai voia o stare de fapt bolnavă. Urmele gloanțelor de război încă se mai puteau vedea pe ici, pe colo. Dar cel mai bine se puteau distinge chiar pe un stâlp de iluminat din stația de tramvai din piață. Erau acolo, se puteau vedea, pipăi, încă erau proaspete. Găurile din metalul gros arătau, fără putință de tăgadă, absurdul unei epoci, destul de recente, în care oameni (dezumanizaţi, însă) cu arme au tras fără milă asupra altor oameni fără arme.

În orice alt oraș normal, s-ar fi făcut totul pentru conservarea acestor urme. Exemple numeroase se pot vedea în multe orașe din lume. La noi nu se mai pot vedea. Așa-zisa restaurare sau modernizare sau ce a fost șantierul hidos din centru a șters foarte mult. Și nu cu mare grijă, cum ar fi fost firesc. S-a trecut la ștergerea cu buldozerul a istoriei recente. În loc de conservare, avem o mână de haidamaci, sub îndrumarea unor neaveniți (sau poate chiar total ignoranți, în loc de specialiști) care au pus la pămant tot ce trecea de puterea lor de înțelegere.

Chiar și cei puși să conducă vremelnic orașul și puși în cunoștință de cauză despre aceste urme dureroase dar necesare unui oraș ce-și asuma trecutul sau, trec nepăsători și indiferenți. Mult prea numeroasele asociații de revoluționari au altă treabă (care o fi aceea?), nu de a păstra în memoria colectivă un episod de trăire locală.

Restaurare-Piata-Libertatii-Timisoara2

Când, cu ceva ani în urmă, niște mancurți au dat un ordin absurd, de a tencui zidul cazărmii de la Târgoviște, unde a fost executat cuplul Ceaușescu, ca să arate mai „frumos”, toți au crezut că e o glumă proastă. Acum, că se pune problema de a întemeia un muzeu în acel loc, ridică din umeri. Dar iată că nu mai au ce arăta. Nebunia totală abia acum începe, alți „deștepți” vin cu o soluție. Ce e mai simplu decât să facă alte urme de „gloanțe” cu un pichamer ori cu mașina de găurit? Vor fi mai noi și mai trainice, ca podul de piatră!

Se tot vorbește de a organiza un muzeu al Revoluției Române în clădirea Garnizoanei. Ne trezim în situația celor de la Târgoviște, să nu avem ce expune. Era greu de păstrat acel stâlp ciuruit? Sau măcar un fragment din el?

Iată că în Banat, unde unii se înfoaie că ar fi mai cu moț, am ajuns tot acolo. După treptele încărcate de durere ale Catedralei Mitropolitane, schimbate ca o pereche de șosete maculate, precis se vor găsi câteva minți cu sinapsele întortochiate, ce vor pune mâna pe bormașină să refacă găurile de gloanțe din revoluție.

Comenduirea_Garnizoanei

LĂSAȚI UN MESAJ