Parlamentul României, altfel

44

Acum un secol, un secol și un pic, România nu își trecea în cont neapărat momente festive în istoria sa mare. Dacă ne întoarcem la fapte, vom vedea că atunci, în 1916, 1917, 1918 nu au fost puține dramele și chiar tragediile care s-au acumulat în dreptul țării noastre. Sigur, istoria poate fi scrisă și într-un mod naiv sau festivist, decupând din ea, mai ales din trecutul care se tot duce în spate pe măsură ce timpul trece, acele pasaje care „dau bine” sau care, acum — sau acum 50 de ani, sau acum 30 de ani —, au putut/pot fi „bine împachetate”. Un exemplu, fără a-l comenta, de lectură și de utilizare conformistă a istoriei reale: generația care a făcut Marea Unirea a fost jucată în picioare de către comuniști, iar mulți dintre liderii acesteia au sfârșit în închisorile acestor monștrii care pretindeau că impun „un nou umanism”. Vorbim despre ce a fost acum 100 de ani, dar nu insistăm prea mult asupra celor care au făcut posibile acele momente de unire în trepte (au fost mai multe „Uniri” în 1918, nu una singură!), pentru că nu prea dă bine să ne amintim că, în nume oficial, ne-am cam bătut joc, și la propriu, și la figurat, de cei care au făcut România Mare. Dincolo de acest exemplu — care, în sine, ar merita o discuție amplă —, iată câteva tușe despre o altă dramă care a avut loc acum un secol. Ea este  documentată și într-o admirabilă carte scoasă la Humanitas foarte de curând, îngrijită, adnotată și editată de un formidabil tânăr istoric, Daniel Cain. Cartea e a lui Grigore Procopiu. Titlul său: Parlamentul în pribegie. 1916–1918. Amintiri, note impresii. Pe scurt, a fost așa (cum ne spune și dl Cain în nota imediat următoare): „În anii 1917–1918, statalitatea României atârnă de un fir de păr. În plan militar, țara, atât cât a mai rămas din ea, este amenințată cu anihilarea în fața Puterilor Centrale. În plan social, bolșevismul adus de aliații ruși amenință să cuprindă o populație exasperată de lipsuri și să destrame ființa națiunii. În aceste momente cruciale, parlamentul rămâne un stâlp al statalității României. Dar cu ce preț? Aflăm din paginile lăsate de Grigore Procopiu, senator și avocat, liberal de modă veche, numărându-se printre cei care votează, în vara anului 1917, pentru reformă agrară și vot universal. La începutul anului 1918, în urma evacuării pe teritoriul unei Rusii în plină fierbere revoluționară, este arestat de către bolșevici la Odessa, împreună cu alte câteva zeci de parlamentari români, într-un context politic care avea să prevestească Teroarea Roșie, apoi lunga noapte totalitară.

Marele merit al memoriilor lui Grigore Procopiu este că aduc lumină asupra unui episod prea puțin cunoscut, scoțând totodată la iveală detalii prețioase despre atmosfera politică a vremii și personajele-cheie care au scris istoria României din noiembrie 1916 până spre finalul anului 1918.“

Așadar, Amintiri din pribegie e un jurnal tematic care acoperă trei ani excepționali atât pentru autorul acestor note, impresii și amintiri, cât și pentru instituții importante ale statului român și, desigur, pentru istoria noastră modernă. E vorba despre perioada în care Parlamentul României este mutat la Iași, pentru a fi la adăpost de luptele violente care să dădeau în sudul țării — și, pe cale de consecință, de ceea ce s-a întâmpat în acești doi ani „de pribegie”: evacuarea în Rusia, în Odessa și Herson, ecourile, cât se poate de concrete și de violente, ale „revoluției bolșevice”, în fine, revenirea din Rusia a celor 60 de parlamentari români după arestarea acestora de către bolșevici.

E o carte care vorbește deopotrivă celor care sunt direct interesați de ceea ce putem numi „literatură de specialitate” — iar speciile tematice pe care le intersectează acest document țin, în primul rând, de memorialistică, istorie, istorie politică, istoria parlamentarismului românesc. Dar volumul are, în mod evidet, atât de multe virtuți, încât trece, ușor, dincolo de acest tip de lectură „de specialitate”, recomandabil, desigur, dar care este departe de  a-i epuiza substanța ideatică.

Pot să mă prind într-un pariu că, odată cu alegerea acestei cărți, vor avea satisfacții mari de lectură: literații, vânătorii de personaje, jurnaliștii, pasionații de fotografie rară/de epocă, politicienii, oratorii/retorii, avocații, istoricii comunismului, cineaștii.

Bref: o carte rară, foarte binevenită într-un context cum e cel pe care, prin forța implacabilă a timpului, îl pune acest an în care se marchează mai multe Centenare.

Cristian Pătrășconiu

LĂSAȚI UN MESAJ