Părinteasca dimândare… sau în loc de la mulți ani

98

În noianul de evenimente și zile care de care mai importante sau unele de care nu știu nici macar cei ce le-au scornit există și unele zile zise naționale.

Pe data de 23 mai a trecut aprope neobservată o zi națională care este și o parte a poporului român în înțelesul său mai larg. O parte foarte viguroasă a trunchiului românității a sărbătorit ieri ziua sa națională. Aromanii au de peste un secol o zi a lor. Dar se sărbătorește doar de puțină vreme. Acest popor merită măcar o zi chiar dacă ei nu au o țară. Un neam care se întinde pe mai bine de două milenii de istorie este în continuare a nimănui. În unele locuri sunt admiși cam cu jumătate de gură, în altele doar tolerați iar în unele țări cu pretenții europene nici nu li se recunoaște existența.

aroman Vlach_Shepherd

„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.” Așa glăsuia Iradeaua imperială (decret) dat de sultanul Abdul Hamid al II-lea în anul 1905 la data de 22 mai. Este prima dată în istoria lor cel puțin dublu milenară cțnd cineva le recunoștea oficial existența aromânilor. Pe 9 decembrie 1990, s-a fondat „Liga Aromânilor din Macedonia”. Atunci s-au adoptat trei rezoluţii, dintre care una stabilea sărbătorirea Zilei Naţionale a aromânilor pe data de 23 mai, când Iradeaua a fost publicată şi, în aceeaşi zi, 10/23 mai, Abdurrahman, ministrul otoman al justiţiei şi cultelor, a făcut cunoscut acest document Patriarhului ecumenic de la Constantinopol, prin care se acorda aromânilor dreptul de a folosi limba în şcoală şi biserică şi dreptul de a fi reprezentaţi în administraţia locală.

În numărul 4(21) 1988, pagina 180, redacţia revistei „Zborlu a Nostru” (Freiburg i. Br.,Germania; fondator Vasile Barba) propunea începerea unei discuţii pentru stabilirea zilei naţionale a aromânilor, înaintând ca variantă pentru această zi data de 21 sau 22 mai. Se motiva această propunere prin aceea că iradeaua din 9/22 mai, furniza o primă recunoaştere oficială a aromânilor ca naţiune aparte în Imperiul Otoman.

PitoGuli aromani

Aromânii sunt numiți în multe feluri: macedoromâni, armâni, macedoneni latini, macedono-vlahi, machedoni, țințari, grămușteni, pindeni, fărșeroți, vlaho-olimpieni, sau cam peiorativ chiar cuțovlahi. Au fost mutați de pe meleagurile lor dar se consideră în continuare un nean și un popor. Chiar și în România sunt văzuți ca rudele sărace de la țară.

La 21 mai 1989 organizaţia „Fraţii Manaki” din Bitolia , împreună cu câţiva membri ai societăţii „Pitu Guli” din Skopje , au sărbătorit pentru prima dată, Ziua Naţională a aromânilor. Evenimentul s-a petrecut în cimitirul armânesc din Bitolia, acolo unde sunt îngropaţi Apostol Mărgărit şi Constantin Belimace.
Ziua de 23 mai s-a impus ca zi a aromânilor de pretutindeni , iar aromânii din Europa

Occidentală, Australia, SUA au început să celebreze această zi.
Le dorim la mulți ani acestui neam aflat de sute de ani în veșnică transhumanță, uneori chiar transcontinentală.

„Dimândarea părintească”, (mustrarea părintească) scris de Constantin Belimace în 1888 a devenit peste timp imnul aromânilor. Nu este în limba română literară dar cu puțin efort poate fi înțeles și de români nord-dunăreni. După mai bine de un secol, „Dimândarea părintească” pare mai actuală ca oricând.

Părinteasca dimândare
Nă sprigiură cu foc mare,
Fraț di mumă și di-un tată,
Noi, Armâni di eta toată.

Di sum plocili di murmințî
Strigă-a noșțî buni părințî:
„Blăstem mari s-aibă-n casă
Cari di limba-a lui si-alasă.

Care-și lasă limba lui
S-lu-ardă pira focului,
Si s-dirină viu pri loc,
Si-lli si frigă limba-n foc.

El în vatra-lli părintească
Fumeallia s-nu-și hărisească;
Di fumelli curuni s-nu bașe,
Nat în leagăn si nu-nfașe.

Care fudze de-a lui mumă
Și di părinteasca-l’i numă,
Fugă-lli doara Domnului
Și dulțeamea somnului!”

LĂSAȚI UN MESAJ