Palatul Baroc, de la Prefectură la Muzeu de Artă

6175

Sfârșitul de veac XVII și începutul veacului al XVIII-lea au adus zonei Banatului o poziție nefastă. Aici s-au desfășurat o parte din bătăliile împotriva Imperiului Otoman. Rezultatul nu a fost deloc în favoarea unei dezvoltări liniștite a provinciei. Boli, depopulări masive, jafuri, localități distruse sau strămutate pe alte meleaguri. Prințul Eugeniu de Savoya, conducătorul oștilor austriece a rămas în conștiința populară ca un artizan al noii entități ce se va forma în bazinul dintre Dunăre, Tisa, Mureș și depresiunea Timiș-Cerna.

După ce a cucerit Timișoara din mâinile otomanilor, Eugeniu de Savoya a socotit potrivit orașul pentru o viitoare capitală zonală. Nucleul viitoarei Cetăți se va infiripa în zona ce azi poarta numele de Piață a Unirii. De-a lungul istoriei sale piața s-a numit și Hauptplatz (Piața Centrală), Domplatz (Piața Domului) și Piața Losonczy (după numele comitelui Ștefan Losonczy, ucis la 1552 când cetatea a fost cucerită de turci). Numele de Piața Unirii i-a fost dat în 1919, pentru că aici s-au oprit trupele române care au intrat în Timișoara. În 1716, teritoriul actualei piețe era traversat de la colțul nord-vestic la cel sud-estic de un val de pământ, care făcea parte din fortificațiile vechi ale orașului cetate. La exteriorul său era șanțul cetății. Dacă la acel moment valul deteriorat în asediu a fost reparat, la 1740 a început demolarea lui și umplerea șanțului. Încă din 1733 se întocmiseră proiecte pentru amenajarea pieței.

Așa s-a câștigat mai mult teren pentru un spațiu urban de tip modern ca în orașele-cetate italiene sau orașele central europene de la câmpie. Treptat, acest spațiu a fost construit cu clădiri mai mari sau mai mici dar toate după o idee destul de unitară. Fără prea multe spații de grădini sau curți și cu o limitare în înalțime impusă de caracterul militar al Cetății. Nu trebuiau expuse edificiile la tirul tunurilor ce ar fi atacat din afară.

Între caracteristicile imobilelor oraşului baroc se pot enumera împărțirea spaţială a caselor: parterul folosit ca spaţii administrative ori comerciale, zonele de locuit orientate catre stradă. Porțile înalte care permit accesul carelor cu marfuri și provizii sunt o altă caracteristică. Imobilele au parter sau parter cu etaj, o siluetă echilibrată, compusă din faţade simetrice, structurate vertical şi orizontal de pilaştri și cornişe. Aproape jumătate din latura sudică a pieței a fost ocupată de clădirea Prefecturii. Atât în Piața Unirii cât și în Piața Libertății s-au păstrat o serie de clădiri din secolul al XVIII-lea, însă de multe ori doar interiorul s-a păstrat în forma originală, iar fațadele au fost modificate de-a lungul timpului.

A apărut necesitatea de clădiri impozante și spațioase pentru nevoile administrației locale. În prima perioada a secolului al XVIII-lea a fost ridicată clădirea Prefecturii vechi (actualul Palat Baroc), fiind inițial sediul guvernatorilor militari apoi civili ai Banatului. De la bun început s-a impus prin proporțiile bine gândite și decorațiunile de piatră specifice barocului bănățean. De aici se conduceau destinele întregii provincii. Dar clădirea a avut numeroase funcțiuni de-a lungul timpului.

În anul 1733 a adăpostit pentru o scurtă perioadă Oficiul Minier. Un fel de minister ce coordona extracțiile de minereuri din munții din sudul si estul provinciei. Din 1735 aici a funcționat Casieria Militară. Până în 1848 a fost sediul Comitatului Timiș. După înfrângerea Revoluției Maghiare din anii 1848-1849, autoritățile imperiale au unificat regiunile Voivodinei sârbești și Banatul timișean și au instalat în Palatul Baroc conducerea noii provincii formate astfel. Acest rol l-a deținut clădirea până în anul 1860. După 1861 se revine la forma mai veche a Comitatului Timiș. După anul 1919 administrația română continuă să folosească impozantul palat ca sediu al Prefecturii județului Timiș-Torontal până în 1944.

Între 1944 – 1958 aici au fost găzduite mai de voie, mai de nevoie, cancelariile militare ale trupelor sovietice de ocupație staționate în întregul oraș. În anii 1960, pentru o destul de scurtă perioadă, a fost sediul Institutului Agronomic. Aici își desfășurau studiul studenții de la medicina veterinară. După anii 1970, clădirea cade într-o nemeritată paragină și abandonare. Tot în acești ani are loc și un incendiu aproximativ în zona în care se găsește acum sala Barocă. Abia în anul 1980 se întrevăd semnele timide de revenire la normal. Se începe renovarea palatului. Din păcate nici după 36 de ani aceasta nu este încheiată definitiv. Curtea interioară și o parte din aripa estică încă mai așteaptă fondurile necesare. Desele schimbări de miniștri postdecembriști nu au făcut decât să adâncescă nepăsarea.

În România se mai găsesc câteva palate cu trăsături apropiate și denumite tot cu apelativul de baroc. Dintre acestea, cele mai spectaculoase sunt: Muzeul Brukenthal din Sibiu, Palatul Baroc din Oradea, Palatul Bánffy din Cluj. Dar și la Suceava sunt clădiri splendide cu tușe ferme în maniera barocului: Palatul Administrativ și Palatul de Justiție din capitala Bucovinei.

În prezent palatul găzduiește Muzeul de Artă Timișoara

Caracteristicile construcției au favorizat alegerea sa pentru funcțiunea de muzeu de artă, spațiile oferite de clădire putând fi adaptate cu minime modificări cerințelor de expunere ale muzeografiei contemporane. Astfel, pe de o parte amplasamentul într-un spațiu central și vast al nucleului istoric al orașului favorizează polarizarea interesului vizitatorilor, iar pe de altă parte, specificul arhitectural face posibilă diversitatea funcțională impusă de programul muzeal și accentuarea concordanței între construcție și noua sa destinație. Iată ce se spun specialiștii Wikipedia despre Muzeul de Artă.

Muzeul de Artă din Timisoara a luat ființă după desprinderea secțiunii de artă a Muzeului Banatului, care a funcționat o perioadă într-o aripă din actuala clădire. Muzeul a devenit instituție de sine stătătoare pe 1 ianuarie 2006, director la acea vreme fiind profesorul universitar Marcel Tolcea. O dată cu finalizarea unei bune părți din lucrările de restaurare a palatului și a spațiului expozițional, muzeul extins a putut fi inaugurat la 21 decembrie.
Poate una din cele mai importante colectii este cea formată din lucrări și obiecte personale ale pictorului Corneliu Baba, cu 90 de piese. Alte 3 secțiuni includ colecțiile de artă contemporană, decorativă și europeană. În patrimoniul muzeului se mai găsesc colecții de pictură românească, bănățeană și pictură religioasă, dar acestea momentan nu sunt expuse din lipsă de spațiu. Parterul este dedicat expozițiilor temporare.

Actualul muzeu este rezultatul unui proces care a durat peste 120 de ani. Începuturile colecției , care a dat naștere secțiunii de artă a Muzeului Banatului, sunt consemnate în 1879, când Ormós Zsigmond (1813-1893), fondatorul Societății Muzeale din Ungaria de Sud, colecționar și istoric de artă, își donează colecția substanțială de pictură europeană noii instituți. În 1940 muzeul este reorganizat de directorul Aurel Ciupe, care separă secțiunile pe categorii.

Cea de Artă contemporană este destul ce bogat reprezentată în cele opt săli aflate la dispoziție dar este destul de inegală, din diferite piese adunate de-a lungul timpului. O mare parte dintre aceste piese reprezintă diferitele direcții artistice ale artei din Timișoara. Prin 1960, Timișoara devenise unul dintre cele mai dinamice centre ale artei contemporane românești, fapt datorat în bună măsură și stabilirii în oraș a unui număr de tineri artiști, veniți de la studii și animați de dorința schimbării vieții artistice. Ca urmare a luat naștere Grupul 111, primul grup artistic experimental din România, avându-i ca membri pe Roman Cotoșman, Constantin Flondor și Ștefan Bertalan.

Patrimoniul de artă veche al Muzeului de Artă s-a alcătuit și s-a îmbogățit în timp. Primele icoane au intrat în patrimoniul pinacotecii timișorene, în anii 1909 și 1912. Istoricul de artă Ioachim Miloia, director al Muzeului Banatului a inițiat, începând din anul 1928, o campanie susținută pe teren pentru depistarea și salvarea patrimoniului mobil, cu precădere a celui din biserici sătești. Politica sa de achiziții și mai ales de donații din partea parohiilor, s-a concretizat în crearea fondului „de artă bisericească.

În colecția de pictură bănățeană (sec. XIX) sunt reprezentați autori de diferite etnii: germani, români, maghiari și sârbi. Ei au fost formați la renumitele academii de artă ale marilor centre culturale europene: Viena, Budapesta, Düsseldorf sau Paris. Dintre aceștia amintim câteva personalități din lumea artei cunoscute pe atunci atât în România cât și peste hotare: Johann Wälder, Nicolae Popescu, Anselm Wagner, Adolf Humborg, Karl Brocky, Anton Fialla și Konstantin Daniel.

Arta bănățeană din secolul al XX-lea este puternic reprezentata de autorii locali Oskar Szuhanek și József Ferenczy. Cel mai consecvent artist așezat în Timișoara, Julius Podlipny a dominat tărâmul graficii expresioniste timp de jumătate de secol. Curentele mai noi, de dupa prima conflagratie mondiala, expresionismul, simbolismul, cubismul, post-impresionismul, pot fi urmărite în majoritatea creațiilor semnate de pictorii și sculptorii deceniului trei și patru. Marile căutări i-au trimis către școlile libere germane pe neliniștitul pictor Albert Varga și pe sculptorul constructivist Ferdinand Gallas.

Sigur ca dintre exponatele muzeului nu lipsec lucrari de Alexandru Popp, Catul Bogdan, Anastasie Demian sau Aurel Ciupe. Toti au creat si imbogatit patrimoniul cultural banatean. La fel de important dar puţin cunoscut în ţară este şi Romul Ladea, ce se regăseşte în galeriile din palat.

Nucleul colecției de Artă decorativă reflectǎ într-o manierǎ cât se poate de elocventǎ felul în care, în epoca de pionierat a muzeului timișorean, când accentul era pus pe înființarea și organizarea pinacotecii, achizițiile de artǎ decorativǎ nu au fost neglijate. În limita posibilitǎților financiare, Ormós adunǎ la un loc obiecte de artǎ aplicatǎ de diferite tipologii, materiale și stiluri. Colecția inițialǎ a fost completatǎ pe tot parcursul secolului XX prin achiziții, donații și transferuri. Astǎzi, numǎrând în jur de 1.500 de piese, repartizate în subcolecțiile de mobilier, ceramicǎ și porțelan, sticlǎrie, ceasuri, metal și textile, are configurația pe care fondatorul muzeului timișorean și-o imagina la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Pictura europeană constituie una din colecțiile principale ale Muzeului de Artă Timișoara, în cadrul căreia ponderea este deținută de pictura italiană. Dar destul de bine reprezentata este si arta Țărilor de Jos si arta franceză. Fără a avea prea multe nume de rezonanță, fondul de pictură italiană reușește să ilustreze câteva din marile curente din perioada secolelor XV-XVIII. Pictura germană, austriacă și maghiară își găsește câțiva reprezentanți în patrimoniul muzeului, fără a constitui colecții independente dar foarte puternice chiar si ca lucrări individuale.

Directorul actual al așezământului de artă, profesorul Victor Neumann, este un fervent susținător al racordării muzeului la actualitatea din oricare mare galerie de artă modernă, sau oricare din marile muzee din lume.

1 COMENTARIU

Dă-i un răspuns lui Ella Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.