Olivia, Fotbal, Dana

203

Fotbalul nostru îmi pare că stă, azi, între Olivia Steer (necesar de spus: de la Pro) și Dana Nălbaru (obligatoriu de adăugat: de la Hi-Q). Între lămâie și portocală, cum am fi zis în copilărie, cu toate că mi-e greu să-mi imaginez că vreuna dintre dive ar avea, undeva, ceva asemănător cojii unui fruct bogat în acid citric — sau nu-mi place să-mi închipui, încă. Fotbalul primește sfaturi medicale după blogul primeia și educație, acasă la a doua. Nu că vedetele n-ar fi îndreptățite să creadă ce cred — și una, și alta. Dar până la a avea dreptate, le mai trebuie o mulțime de credincioși. Iar ea se găsește din plin — doar au amândouă vechime integrală „pe sticlă” —, atât timp cât sănătatea și educația oferite de statul român sunt domenii prioritare, dar prioritatea le lipsește cu desăvârșire pe sensul unic al vieții fiecăruia dintre noi. Așadar, sportul-rege pământean nu e vaccinat, dar e imun la performanță de ani buni, ca după o gripă făcută la timp. Iar educația și-a dobândit-o în fața laptop-ului din sufragerie sau dormitor, unde, în loc de matematică, a luat ore de scenaristică.

Și le știe pe toate, de când calcă pe multe, prea multe taste ale telecomenzii. Inflația de studiouri TV din jurul lui își face de cap, subminându-ne moneda ce ne-a mai rămas  — inteligența. Una, din păcate, greu convertibilă în dragoste necondiționată. Nimicul se discută amplu, de dimineața până seara, în virtutea faptului că ne-ar interesa pe toți. În timp ce suporterii sunt expropiați de cluburi adevărate, apar fel de fel de cenacluri ridicole, te miri unde, conduse de te miri cine, în care performanța e căutată cu lupa în podul palmei de ghicitoarele chioare, dar eficiente ale momentului. Pe noile „Cluj Arena” și „Ilie Oană”, de pildă, lacătele n-au închis sufletul fanilor, ci au cusut porțile în fața spectatorilor. Cei care se câștigă prin victorii și se pierd prin înfrângeri, plătitorii de bilete atei, dintre care „fetele de măritat” — cum li se spunea odată fetelor — se văd obligate să migreze, vai!, pe „Anghel Iordănescu” din Voluntari, uneori. Și e bine, până la urmă, cât primele două ligi se clatină pe trotuarele etapelor în zilele de salariu, îndreptându-se, cu chiu, cu vai, spre mahmureala de pe salteaua de iarbă.

Din „proști, dar mulți”, noile FRF și LPF, cu aportul istoric al vechilor, ne-au transformat nu în „deștepți, dar puțini”, cum ar fi fost logic după subțierea ligilor, ci, cu o tandrețe neîntrecută decât de zâmbetul lui Burleanu și de Mario al lui Gino, în „puțini, dar proști”, ca într-un Lăpușneanu bâlbâit de un Negruzzi și mai și. În Timișoara, punctele ACS-ului de la stânga lui zero nu arată nici măcar că ar avea curajul să privească spre originea axei, cu atât mai puțin să devină numere naturale, iar Alexandrion-ul primit în ceașcă de ristretto de ASU Politehnica păstrează inimoasa echipă a suporterilor în zona ruginie, chiar roșie a toamnei, din care primăvara verde se vede mică, prea mică pentru brațele uriașilor suporteri alb-violeți.

Să nu uităm însă că peste fotbal plutește ca un zmeu de hârtie ud de-atâtea lacrimi „interesul național” — „interesul națională”, am vrut să scriu —, de care mi-am amintit în zorii uneia din zilele trecute, în fața unui magazin cu „toate produsele la 1 leu”. Orbit de lumină, mi s-a părut că revăd un prieten îndepărtat, care-mi șoptește la tâmplă că se simte ca între Olivia și Dana. „Și ce nu e bine în asta?”, m-am repezit să-l întreb. „Nimic”, mi-a răspuns, „doar că soția mea așteaptă un copil, iar fiica mea începe acum facultatea”. Și dintr-o dată mi s-a părut că vechiul meu prieten seamănă cu Christoph Daum.

 

LĂSAȚI UN MESAJ