OLIMPIADE, NOSTALGII…

100

Timpul, marele hoţ de vieţi, transformator a tot ce există, ştergătorul de contururi, profile, fizionomii, peste orice, cu preeminenţă peste ce e omenesc, prin scurgerea  lui insesizabilă, aruncă mai întâi un văl, după care urmează trecerea faptelor, a oamenilor actuali odată, în teritoriile mute, fără de întoarcere ale uitării.

Cine-şi mai aduce aminte, să zicem, aşa cum ar trebui, de îndepărtate evenimente istorice învăţate odată prin licee şi facultăţi, ba chiar de episoade din copilărie, tinereţe, aparţinând chiar propriilor vieţi? Timpul, prin scurgerea lui, ia cu sine totul, nivelează, sterge, deformează, făcând cale liberă altor evenimente, care, la rândul lor, se vor duce departe, înspre uitare. Ce frumoasă e toată această poveste…

Spre a fi mai concret, cine se mai gândeşte acum la primele Olimpiade, la performanţele obţinute pe atunci, la drama maratonistului italian Dorando Pietri, sosit spre final, primul, dar incapabil să mai parcurgă ultimii 200 de metri sau la primul mare performer atletic, americanul de culoare Jessie Owens, câştigător a patru medalii de aur la probele de sprint şi ştafetă, sub privirile oripilate ale lui Hitler, Berlin, 1936. Şi Olimpiadele post-belice ne par deja îndepărtate, învăluite în fumurile timpului, terenuri prielnice suprapunerilor, confuziilor.

Dar de la acele mari reuniuni sportive mondiale noi, românii, ne-am întors cu fruntea sus, altfel zis, cu medalii, destule chiar de aur. Printre campionii şi medaliaţii noştri olimpici, mai îndepărtaţi în timp dar nu chiar supuşi ai lui Ştefan Cel Mare şi Mihai Viteazul i-aş putea aminti, la varii discipline, pe Iolanda Balaş, Lia Manoliu, Viorica Viscopoleanu, Doina Melinte,  Gabriela Szabo, pe Negrea, Dobrescu, Patzaichin, pe Nadia Comăneci, Sandra Izbaşa, Răducan şi şirul ar putea fi continuat.

Ce s-a petrecut însă la ultima Olimpiadă, cea de la Rio, Brazilia, 2016? Dumnezeu ştie, dar noi din 89 încoace, am învăţat englezeşte, am umplut ecranele televizoarelor cu paparude fără voce, am scos din cupa de tulei „doctori” de toare felurile, am mărit numărul cluburilor de „fiţe” şi al „fiţomanilor”, am adus în prim-planul unei naţii tot mai folclorizate „vedete de paie”, precum Tonciu, Vârciu, Pelinel, fără a mai vorbi de figurile ultradubioase, cu caracter de permanenţă, aflate fie în libertate, fie după gratii. Atunci, într-un asemenea ghiveci, talmeş-balmeş social, a schimbării de locuri între cap şi picioare, de unde să mai apară şi climatul necesar unei serioase pregătiri sportive, compatibilă cu nivelul olimpic?

Ne-am dus la Rio cu un lot pe măsura „noilor valori” impuse. Rezultatul?… Ne-am făcut de râs cu un loc 47 pe numărul de medalii obţinute. Mult în spatele unor alte foste ţări socialiste ca şi noi, Polonia, Ungaria, Cehia. Ne-am prezentat cu un handbal feminin depăşit, cu ramuri sportive  căzute, cum ar fi canotajul, gimnastica, la alte discipline am fost fantome, atletism, nataţie, box, la volei, handbal masculin, baschet, nemaifiind deloc. O barcă pe treisferturi scufundată, cu destui încă „specialişti” în sporturi, total în derivă, prezenţi în ea.

Cei mai comici, deci poate mai agreabili, dacă n-ar fi şi ei profitori ai diverselor oportunităţi sportive, sunt, pe departe, comentatorii. Pe viu, de la Rio, ne spuneau cum se desfăoară proba „X” sau „Y” la care participam sau nu. Cu gândul şi masiv şi cu vorba erau însă căzuţi în trecutul mult mai bun pe care sportivii noştri îl avuseseră, ca rezultate, în întrecerile respective.

Se aleargă, spre exemplu, una dintre seriile probei de 1.500 femei. Draga noastră de la microfon făcea cam aşa… Întâi prezenta alergătoarele aliniate la start, după care, derularea, în fapt, a cursei trece pe planul doi, întreaga scenă ocupând-o amintirile legate de performanţele atletelor noastre cu nu ştiu câţi ani în urmă… ”Cine nu-şi aminteşte de sprinturile Gabrielei Szabo sau de ritmul intens, impus încă de la început, de Doina Melinte?”…

Sau, vechiul meu prieten, Hobana, cult, chiar filozofic, patetic… ”Of, Doamne, dar aici la 8 plus 1, regina probelor de  canotaj, fetele noastre ani de-a rândul au fost regine şi nominaliza, Lipă, Susanu, etc. Da, domnule, aşa a fost. La lupte (aici s-a mai luat ceva), în timpul încleştărilor brutale, după mine nespectaculoase, au fost evocate numele lui Pârvulescu, Cernea, Bularca, pe drept cuvânt.

Moţul pe tortă, cu nostalgiile, cu prăbuşirile în trecut l-a pus comentatorul de la volei masculin. Se aflau în plin duel Italia şi S.U.A. Băieţi tineri, înalţi, puternici, se bubuiau cu mingi unii pe alţii, scor schimbător, dar omul nostru de la microfon, i-a lăsat pustiei pe aceştia, retrăgându-se cu voce tare în trecutul nostru voleibalistic, excelent, de altfel. PAC-PAC-BUMM se vedea pe ecran, îmbrăţişări, felicitări, temperaturi înalte, dar, repet, omul nostru s-a îndreptat spre anii 60 scoţându-i de la naftalină pe Ponova, Fieraru, Roman, Drăgan, Nicolau, Derjei etc. Una auzeam, alta vedeam.

Olimpiada de la Rio nu mai trebuie comentată. Ea s-a dus, e în braţele timpului, sare curând din memoria noastră. Peste patru ani vine Tokyo-Olimpiada. Eu propun să trimitem acolo doar o delegaţie de oficiali şi comentatori iar steagul să-l ducă un Moş Ion oarecare din orice sat „vrea muşchii dumneavoastră, domnilor”.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ