Oameni în noapte

169

Deşi trecuse de miezul nopţii, oraşul din câmpie părea să nu dea vreun semn că s-ar pregăti prea curând de culcare. Vara fierbinte, înăbuşitoare ca o amiază la tropice, cuprinsese  toate măruntaiele adânci şi vâscoase ale urbei, pompând, precum un utilaj gigantic, materie aprinsă peste străzile întortocheate, şi care noaptea deveneau misterioase şi prea puţin îmbietoare pentru călătorii târzii.

Contrastul dintre inima metropolei, populată cu terase şi cluburi unde tinerii petreceau de parcă aceea ar fi fost ultima lor noapte din viaţă, şi restul aşezării devenea rapid şi instantaneu vizibil pentru ochiul secret şi insidios al cuiva venit dinafară şi dornic să-şi cufunde paşii în betonul încins al stabilimentului. Vocile nopţii sunau straniu într-o alcătuire dezarticulată, de sunete stridente, brutale, şi chicoteli fine, feminine, răsărite toate, dintr-o retortă adâncă, asemănătoare burţii unei balene uriaşe. De pe marile bulevarde încă se mai revărsau coloane întinse de maşini, care-şi duceau spre destinaţii diverse pasagerii întârziaţi şi obosiţi.

Oameni şi destine se rostogoleau într-un soi de circuit perpetuu, înlănţuiţi, fiecare în parte, cu existenţa paralelă a oraşului lor, viu şi mort în acelaşi timp, în lunga noapte fierbinte.

Undeva, într-o piaţă centrală, construită de mintea şi mâna unui arhitect pasionat de frumuseţea delicată a detaliului, cîndva pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, o terasă dăltuită în fier forjat găzduia încă o pereche de tineri, băiat şi fată, de vreo 25 de ani fiecare. Vorbeau încet, dar apăsat, ca şi când existenţa lor în noapte ar fi putut să mai deranjeze pe cineva din jurul lor. Fata, nu foarte înaltă, dar de o cochetărie aproape inhibantă pentru ochii lacomi ai privitorului misterios, se pregătea să-i spună tânărului ei iubit un mesaj trist, ca de sfârşit de lume. Acela că-l va părăsi pentru totdeauna în această noapte toridă. El o asculta absent, ştiind că iubita sa nu glumeşte, pregătit parcă să accepte că viaţa poate să meargă mai departe şi fără ea.

La vreo 50 de metri depărtare de puștii aflaţi la capătul poveştii de dragoste, într-o cafenea cu fotolii albe, din piele, ochiul din noaptea oraşului de câmpie îi privea cu nesaţ şi curiozitate perversă pe cei doi bărbaţi de vârste diferite, cufundaţi într-o discuţie agitată, nicidecum protocolară.

Tânărul, de cel mult 20 de ani, îi vorbea adultului, trecut de 50 de ani,  de alături, pe un ton răstit, acoperit, din fericire, de muzica sobră cu acorduri de jazz, care inunda pereţii elegantei cafenele. Fiul îi reproşa tatălui drama profundă a anilor săi de adolescenţă, pe care i-a trăit în absenţa acestuia din urmă, doar el şi cu mama sa, părăsită la nici 40 de ani de Don Juanul tomnatic.

Imaginea tatălui, cufundat în fotoliul din piele albă, devenit neîncăpător pentru trupul său longilin şi încă bine păstrat de vreme, sub asediul copleşitor al şuvoiului de cuvinte tari ale fiului părăsit, semăna cu un  portret de viaţă, desenat de un suprarealist.

Mai departe, undeva la periferie, departe de forfota zonei centrale a oraşului, într-o casă veche, dar solidă, cu o faţadă  siluită de scurgerea timpului, un bătrân  se pregătea să moară, sufocat de un atac de cord la fel de răvăşitor, prin proporţii, precum singurătatea care-l îngheţase, la propriu, în ultimii ani de viaţă.

Bătrâna vilă scorojită de vreme, bătrânul care se pregătea să moară şi noaptea încinsă, coborâtă peste oraş, se contopeau ca o lavă roşiatică în labirintul trainic şi de nepătruns al vieţii şi al morţii.

Portretele nopţii, desăvârşite în milioane de culori şi fragmente, îşi trăiau, firesc şi deplin, lunga lor traiectorie, solemnă şi amuzantă în acelaşi timp, la fel ca o Cale a Damascului, mereu neterminată pentru destinele oraşului şi ale  oamenilor săi.

LĂSAȚI UN MESAJ