O SECȚIUNE PRIN SOLENOID. Robert Șerban în dialog cu Mircea Cărtărescu

1561

Robert Șerban: Am invitat la această ediție a emisiunii „Piper le limbă” un om pe care îl admir de când eram elev de liceu. Îl admir în primul rând ca om, și apoi ca scriitor; sau, am început a-l admira ca om, abia apoi ca scriitor, pentru că e un om de o modestie rară, e un om atât de firesc, deși ar putea să se poarte nefiresc, mai ales că există așteptarea asta de la un astfel de artist, să se poarte… nefiresc. E un clișeu cum că oamenii care fac artă sunt puțin altfel, sunt smuciți, sunt nepământeni, sunt egolatri, egocentrici, sunt cu capul în nori, sunt obraznici. Ei bine, Mircea Cărtărescu n-are nimic din toate astea. Te salut, Mircea!

Mircea Cărtărescu: Salut, Robert!

R.Ș.: Ne-am cunoscut în 1988, într-un tren care ne ducea spre Suceava. Arăți neschimbat.

M.C.: Îți mulțumesc, și tu ești neschimbat.

R.Ș.: Doar că atunci aveai mustăcioară.

M.C.: Da, e un detaliu semnificativ. Și tu ești neschimbat, și vreau să-ți întorc și celălalt compliment, și anume admirația, care este reciprocă.

R.Ș.: Îți mulțumesc!

M.C.: Tu, de curând, ai luat un premiu important de literatură, Premiul Radio România Cultural, și cred că l-ai luat pe deplin meritat. Cariera ta de poet e, aș spune, în ascensiune și din ce în ce mai fructuoasă.

R.Ș.: Îți mulțumesc! A fost o onoare să fim pe același podium, tu ai luat premiul pentru proză, pentru „Solenoid”, carte apărută anul trecut, care este cartea vedetă a anului 2015 și una dintre cărțile importante ale literaturii române. Știu că e complicat pentru un autor să audă laude, să citească cronicile care s-au scris despre carte, și s-au scris cronici absolut senzaționale, unele direct în miezul cărții, altele pe lângă, însă marea majoritate, dacă ar fi să fac un procentaj cred că e 95%, au fost nu laudative, ci hiper-laudative! Contează pentru un autor lucrul ăsta?

M.C.: Robert, eu cred că ai pus punctul pe i, în sensul că rareori o carte a avut parte de o asemenea recepție. Cel puțin dintre cărțile mele, nu se poate lăuda niciuna nici cu jumătate din receptarea de care a avut parte această carte norocoasă din punctul ăsta de vedere, care este „Solenoid”. Aș spune că a apărut un fel de… solenoidologie în ultimul timp, nu numai în rândul criticilor, dar și în rândul oamenilor simpli, al oamenilor care se bucură de cărțile care apar și pe care le citesc. Cel puțin eu aveam sentimentul, și l-am avut ani de zile, că critica noastră este într-o oarecare degringoladă și că e mult prea încâlcită în arcanele și în – știu eu? – în neputințele lumii literare românești. Citind cele peste 40 de cronici pe care le-a avut până acum cartea aceasta, mi-am dat seama că mă înșelam profund. Criticii au și ei nevoie de un background pe care să se desfășoare din plin. Există cărți care îi solicită și cărți care îi solicită mai puțin. Probabil că „Solenoid” a fost o carte care i-a solicitat la maximum, pentru că rareori, exact cum spuneai tu, am văzut o asemenea desfășurare de forțe critice ca în cazul receptării „Solenoidului”.

R.Ș.: Și vorbim de un tom de peste 800 de pagini, adică o lectură care implică timp, nu e o carte de poezie, ca să o… dovedești într-o zi.

M.C.: Am fost foarte impresionat și de cronicile entuziaste pe care le-a avut cartea, dar și de cele mai puțin entuziaste, ca să nu spunem mai mult, și care sunt, după părerea mea, și ele necesare, pentru că o carte care nu are decât cronici entuziaste nu poate să fie decât suspectă, din punctul meu de vedere.

R.Ș.: Mai contează astăzi faptul că un critic literar dă un verdict negativ pentru tine, te mai doare, mai vibrezi?

M.C.: Depinde cine este criticul. Dacă este vorba de un om în care ai încredere, în gustul literar al căruia ai încredere și în – știu eu – în puterea lui de a dibui lucrurile bune, ca și lucrurile rele dintr-o carte, atunci, într-adevăr, stai și tu pe gânduri și poate că nu e rău… Pentru că și acest gen de suferință pe care îl cunoaște orice autor din propria experiență – suferința de a nu fi înțeles, de a fi înțeles greșit, de a fi privit cu suspiciune și așa mai departe – este benefic, înveți în primul rând să-ți stăpânești nemulțumirea.

          R.Ș.: O mai ai, Mircea? Ai mai simțit-o în momentul în care ai citit cronica negativă?

M.C.: Sincer să-ți spun, Robert, n-am mai simțit-o. A fost prima mea carte la care am fost total imun la cronicile negative, cele două-trei pe care le-am avut. Pentru că, spre deosebire de ultima mea carte la care am avut reacții foarte negative, la volumul trei din „Orbitor”, n-am mai simțit o coalizare, o campanie purtată împotriva mea. Am simțit că erau puncte de vedere sincere ale unor oameni care au citit și nu le-a plăcut, ceea ce este complet legitim.

R.Ș.: Corect. Până la urmă, este riscul asumat al unui scriitor, în momentul în care hotărăște să publice.

M.C.: Nicio carte nu place tuturor și nici n-ar trebui să placă tuturor.

R.Ș.: Făceai o recomandare la lansarea „Solenoidului”, de astă toamnă. Fiind scrisă în aproape cinci ani, recomandai să fie citită tot în cinci ani. Dar a fost – cum să zic? – o invazie asupra cărții. Am o mulțime de prieteni cărora le-am împrumutat cartea, dar le-am zis: „Dar mi-o dai înapoi repede”. „Săptămâna viitoare ți-o dau”. Și mă uitam la ei stupefiat. Zic: „Dar o să ai timp să o citești?” „Da, numai asta vreau să fac!” De unde crezi că este orizontul acesta de așteptare pe o carte voluminoasă? Sincer să fiu, n-aș fi crezut că 800 de pagini vor fi citite cu atâta voluptate. Amândoi suntem oameni care citim, știm prea bine cât de greu te apropii de un tom, indiferent al cui e, ce sare de 300 de pagini. Editorii chiar fac recomandări scriitorilor: „Domnule, dacă se poate să te oprești la 300 de pagini ar fi minunat”. Librarii spun și ei editorilor: „Domnule, nu ne mai dați cărți groase, pentru că nu se cumpără”. Oamenii, chiar tu o spui, au o citire de tip facebook, rapid, picătură, treci mai departe.

M.C.: În prefața uneia dintre cărțile lui, Borges spunea că este o prostie să scrii cărți mai mari de 500 de pagini, și o pierdere de vreme, pentru că, de fapt, zicea el, orice carte se poate rezuma în 5-6 pagini. Și avea dreptate în 95% dintre cazuri. Aproape toate cărțile astea masive, gen roman de familie sau mai știu eu ce, se pot rezuma fără mari pierderi în câteva pagini. Dar există cărți care nu se pot rezuma decât în exact atâtea cuvinte câte cuprind. Nu poți rezuma – știu eu – „Lolita” lui Nabokov. Orice încercare de scurtare sau de scoatere ceva din ea este o rușine. Eu nu vreau, nu țin neapărat să scriu cărți masive. Ele sunt așa cum sunt. O balenă trebuie să fie masivă, nu poți avea o balenă de un metru. Fiecare specie din asta de carte se construiește exact la calibrul la care trebuie să existe. Am spus de foarte multe ori că mărimea unei cărți, volumul unei cărți este, de fapt, o figură de stil. Un sunet dă vioara, alt sunet dă viola, alt sunet dă violoncelul, alt sunet dă contrabasul.

R.Ș.: Și toate sunt din aceeași familie.

M.C.: Deci camera de rezonanță, care în cazul cărților se traduce prin numărul de pagini, contează foarte mult. Nu poți da un sunet grav în 3-4 pagini. Nu poți! Există cărți minunate de 3-4 pagini. „Pâlnia și Stamate” este un roman, nu-i lipsește absolut nimic și are patru pagini și jumătate. Dar când vrei să scoți un sunet grav, când vrei să spui, deodată, toată suferința umanității, când vrei să atingi niște teme mari, nu o poți face decât într-un spațiu mare, într-un spațiu care să rezoneze ca un plămân uriaș. Și este motivul pentru care cartea aceasta este atât de mare, pentru că ea – și poate este și motivul pentru care a fost și citită și e citită în continuare – nu e numai literatură. Oamenii au simțit că e vorba și de altceva, că e o carte care are o enigmă, care are un nivel ascuns, un nivel subteran, un nivel până la care merită să sapi, merită să scormonești pământul textual al acestei cărți ca să ajungi la acea enigmă subterană. Și faptul că cei mai mulți dintre cititorii care au reușit să ajungă până la capătul cărții au fost satisfăcuți arată că, într-adevăr, această enigmă era ceea ce căutau. Un cititor nu caută numai perfecțiunea literară într-o carte.

R.Ș.: E adevărat, nu numai stilul.

M.C.: Nu numai stilul. Dacă cei mai mari scriitori ai lumii ar fi stiliștii, Nabokov ar fi mai mare decât Dostoievski, ceea ce nu e cazul. Dostoievski nu scrie și n-a scris niciodată la fel de bine ca Nabokov. Dar nu se compară totuși. Orice pagină din el este superioară unui roman de Nabokov. Pentru că este o parte din gândirea unui adevărat mare scriitor. Aș spune eu, și poate că vei fi de acord cu mine, că aproape orice carte pe care oamenii o prețuiesc și la care se întorc și pe care o recitesc, pentru că adevărata citire e recitirea, are și altceva de spus decât ceea ce spui din punct de vedere estetic. Orice astfel de carte încearcă să depășească, într-un fel paradoxal și ciudat, literatura, înscriindu-se pe un fel de bandă Möbius, unde pe de o parte avem stilul, dar pe de altă parte avem ceva care depășește stilul și pe care îl poți numi înțelepciune sau – știu eu – compasiune. Sau alte lucruri care țin de umanitate, de felul în care te raportezi la semenii tăi.

 

Te salvezi prin dragostea și solidaritatea dintre oameni”

 

R.Ș.: Și mai e un paradox al acestei lecturi, să zic așa, de masă: faptul că epicul cărții este lent, nu e o carte în care se întâmplă continuu ceva și în care personajul împinge lucrurile înainte. E o carte în care epicul are o pantă de ascendență aproape greu de perceput. Și, totuși, e un tip de curiozitate, e greu să explici ce te mână să duci mai departe. E o carte de atmosferă, mai degrabă, decât de acțiune, dacă ar fi să merg pe tipul ăsta de decelare.

M.C.: Da, ai dreptate în bună parte, dar aș vrea să adaug că, totuși, există niște viclenii textuale în cartea aceasta, niște – cum zic cunoscătorii, nu vreau să fiu foarte rebarbativ – analepse și prolepse, adică un fel de cârlige textuale care împing lectura înainte, care, într-un fel, silesc cititorul să se înscrie pe o traiectorie, așa cum glontele care pornește dintr-o armă se înscrie pe ghinturile spiralate ale țevii. Și, în felul acesta, glontele nu are ce face decât să avanseze, fiind presat, pe de o parte, de gazele care se degajă, și, pe de alta, răsucindu-se în acele canale. Eu am încercat de-a lungul întregii cărți să fac astfel de canale pe care mintea cititorului să se poată înscrie și care să-l facă să nu se oprească. I-am dat în diferite momente ale cărții niște atrape, niște momeli, dacă vrei să vorbim așa, care să-l facă să meargă înainte. Și aș spune eu că această mișcare foarte lentă, inițial aproape inobservabilă, se accelerează pe parcurs. Din etapă în etapă, așa cum la acceleratoarele de particule uriașe sunt magneți din loc în loc, care fac ca electronul sau alte particule să meargă din ce în ce mai repede. Așa, într-un fel, am plasat și eu, din loc în loc, niște momente în care acțiunea se accelerează. Și nu numai acțiunea, ci și simbolistica întregii cărți. Și lucrurile astea sunt din ce în ce mai frecvente spre final. Aș spune că pe ultima șeptime sau optime a cărții apar cele mai multe astfel de elemente de accelerare, care fac ca, la un moment dat, ceea ce simțeai tu ca fiind un corp obscur, un corp uriaș din care nu înțelegi mare lucru, să se limpezească brusc. Și eu cred că cititorul care ajunge pe această ultimă sută de pagini a cărții va avea senzația că privește o fotografie dintr-o baie de revelator care deodată, pe când la început era doar o imagine cețoasă, devine limpede ca lacrima.

          R.Ș.: Povestea cărții putea fi rezumată în câteva cuvinte. E vorba despre un profesor care face literatură, citește un text la un cenaclu literar important în București (să spunem: orașul București este personaj al acestei cărți) și, în loc să fie lăudat, să fie receptat așa cum spera, e criticat și desființat. Și el își imaginează atunci propria viață, ce ar fi fost viața sa… de fapt, viața ta, pentru că romanul e scris la persoana I, dacă n-ai fi fost cel care ești.

M.C.: Aceasta este prima mișcare a cărții, după ce se petrec, în primele 200 și ceva de pagini, acumulări de material psihic. Prima mișcare concretă este aceasta: este vorba despre un fel de istorie paralelă (este un gen literar, nu l-am inventat eu. Churchill a luat premiul Nobel pentru literatură pentru o astfel de istorie în care își imagina că hitleriștii ar fi câștigat al doilea război mondial. Și cum ar fi arătat lumea după aceea.) Ei, eu am gândit această istorie în mic, în destinul unui singur personaj care – în loc să urmeze istoria noastră reală în care stăm acum față-n față și în care am citit un poem la Cenaclul de Luni, cu 40 de ani în urmă, fiind lăudat de toată lumea, inclusiv de marele critic – ar fi fost desființat atunci. Ce ar fi fost dacă ar fi căzut, dacă n-ar fi fost înțeles, dacă oamenii l-ar fi tratat în derizoriu. Poate, așa cum se întâmplă cu mulți autori, aș fi fost descurajat și n-aș mai fi făcut niciodată literatură, rămânând ce am și fost timp de 10 ani, un simplu profesor la o școală generală. Cum ar fi fost viața mea? Cum aș fi evoluat eu în acel moment? Și ideea cărții este că, de fapt, viața mea ar fi fost infinit mai adevărată și mai semnificativă decât cea pe care o duc acum, ca autor care joacă jocul, care este în lumina reflectoarelor, care dă autografe, care participă la conferințe și care, până la urmă, face concesiile, dacă nu chiar compromisurile, pe care le presupune o viață de scriitor. Cum ar fi fost să fiu un simplu amator, un amator care merge până la capăt cu credința, cu religia literaturii? Un autor obscur care n-ar fi vrut să publice niciodată, care ar scrie un text numai pentru el însuși, așa cum, într-un fel, scria Kafka sau așa cum scria Darger, acești sfinți ai literaturii. Senzația mea și ideea cărții e că numai așa se poate scrie, că, de fapt, un scriitor ar trebui să fie un astfel de sfânt al literaturii, așa cum apare și personajul meu în carte.

Dar acesta e numai primul nivel al cărții, care corespunde acelei metafore pe care Erwin Schrödinger o făcea vorbind despre o pisică aflată într-o cutie. Spre pisică e îndreptat un pistol și, în momentul în care un proton se dezintegrează, pistolul e declanșat și pisica moare. Problema este că nimeni nu știe momentul precis în care se va dezintegra un proton. Se poate întâmpla peste o secundă sau peste un miliard de ani. Nu există niciun fel de posibilitate de a ști. Așa încât pisica, atâta vreme cât nu deschizi cutia, este într-o suprapunere de faze cuantice, pe de o parte este vie, pe de altă parte, moartă. Numai când deschidem cutia și ne uităm, privirea noastră face ca pisica să fie vie sau moartă. Și interesant este că există două variante ale acestei teorii: o variantă tare și una slabă. În varianta slabă, pisica este cea care este fie vie, fie moartă, dar în varianta tare, o dată cu determinarea stării pisicii, se determină și starea lumii, așa încât lumea întreagă pleznește în două: pe de o parte o ia lumea în care pisica este vie, pe cealaltă lumea în care pisica este moartă. Lumea din acest roman este de acest fel. Nu numai că autorul respectiv nu a reușit la examenul literaturii și a devenit un diletant, dar întreaga lume s-a scindat. Lumea descrisă în această carte este o alternativă la lumea reală, așa cum este, de fapt, orice text literar, până la urmă, o alternativă la realitate. Acesta este primul palier care a făcut să înainteze cartea. Este prima idee a cărții, cea de bază.

R.Ș.: Spuneai că un cititor ar putea să înceapă după cele 200 de pagini în care există această… intrigă.

M.C.: Da, dar ar fi păcat. Nu poți bea, ca Stan și Bran, doar partea de la fund a paharului, trebuie să o bei întâi pe cea de deasupra. A doua idee de bază a cărții și cea de la care, de fapt, mi-am dat seama că aș putea să scriu așa cum vreau eu, este mica parabolă cu copilul. Ce alegi dintr-o casă în flăcări dacă n-ai putea să salvezi decât un singur lucru și ai de ales între un copilaș și o pictură celebră, o mare operă a umanității? A doua idee mare a cărții este că, în orice situație, trebuie ales copilul. N-are importanță dacă este retardat, să spunem, sau dacă va deveni un mare criminal, dacă va deveni Hitler sau, dacă e o fetiță, Messalina, sau o mare otrăvitoare, sau mai știu eu ce. În orice situație trebuie ales copilul și nu capodopera. Ideea este că, de fapt, ”Solenoid” însuși va dispărea în flăcări ca să-mi pot salva propriul suflet și pe cel al lumii. E un paradox aici: noi avem în brațe cartea aceasta, dar cartea n-ar trebui să existe, pentru că ea a dispărut deja în flăcări, a fost incinerată.

Această carte este, într-un fel, foarte clasică din punctul de vedere al concluziilor ei. Până la urmă, ajunge la cea mai banală dintre ele: că, de fapt, ceea ce pe oameni îi interesează nu e să ajungă la a patra dimensiune, nu e neapărat să găsească Paradisul și zeitățile de deasupra. De fapt omul nu-și poate dori ceva mai mult decât să fie iubit, decât dragostea. Este concluzia la care, de la Sfântul Pavel, trecând prin Dante și prin toți marii scriitori ai lumii (inclusiv Marin Preda, nu?)  trebuie să ajungi, pentru că nu poți ajunge în altă parte. Până la urmă te salvezi nu pătrunzând printr-o poartă care se deschide ca să intri în altă lume, ci prin dragostea și solidaritatea dintre oameni.

 

„Sunt un om religios și cât se poate de liber cugetător”

 

R.Ș.: S-a spus că ar fi o carte despre mântuire.

M.C.: Da, este despre posibilitatea mântuirii, într-adevăr, și este o carte care privește această posibilitate a mântuirii într-un mod ambiguu, aș spune. Mântuirea însăși este, pentru personajul care vorbește în această carte, o ambiguitate. Este la fel ca pentru Kirkegaard, la fel ca pentru Kafka: mântuirea există, dar nu și pentru mine. Există o poartă deschisă pentru mântuire, numai pentru mine, și totuși eu nu mă mântuiesc. Ca personajul lui Kafka în fața legii, și profesorul meu stă în fața mântuirii și totuși alege să nu-i treacă pragul.

R.Ș.: Toți stăm, până la urmă.

M.C.: Și în cartea mea se deschide o poartă, la un moment dat, și personajul are de ales: dacă să pătrundă pe poarta respectivă sau nu. Pentru a pătrunde pe acea poarta trebuie să-și jertfească copilul. El refuză să facă lucrul acesta. Și eu am făcut un fel de mică parabolă la sfârșitul acestei cărți, care arată că mântuirea, în sensul urcării într-o lume superioară, nu este posibilă: parabola cu sarcopții râiei. Un bibliotecar cu pasiunea acarienilor își cultivă pe propria sa mână o colonie de sarcopți care se organizează și formează o adevărată lume. Bibliotecarul îl trimite pe personajul central din carte la acarieni ca să-i mântuiască, să le aducă Buna Vestire. Personajul își asumă destinul cristic, este crucificat simbolic de către acarieni, dar mesajul său nu pătrunde, nu este urmat, nu este înțeles, pentru că aceștia au alte baze ale vieții, alt limbaj, alte valori, alte simțuri chiar. Mesajul străin, în sensul de sacru, nu poate fi înțeles, nu poate fi tradus în viața acestora. Personajul se întoarce din acea lume făcând un semn cu capul: nu. Calea cea adevărată este alta. Robert, existau pe vremuri cărți care se numeau moralități, de pildă „Progresul pelerinului” al lui Bunyan și alte cărți de felul acesta care, de fapt, erau alegorii ce arătau drumul sufletului către mântuire. Și cartea mea este o astfel de moralitate, dacă vrei, este o mare alegorie a drumului omului către adevărata sa ființă și realitate. În momentul în care te descoperi pe tine, în care devii conștient de tine însuți, atunci te-ai mântuit, pentru că atunci înțelegi că ești om, nu zeu, nu suflet ectoplasmatic: un om care are nevoie de ceilalți oameni.

R.Ș.: Până la un punct sunt de acord, dar cred că mai e ceva și după.

M.C.: Să sperăm, și să sperăm că nu e în jos, ci în sus.

R.Ș.: Crezi în asta?

M.C.: Da.

R.Ș.: Ți s-a reproșat la un moment dat lucrul acesta: „O carte despre mântuire scrisă de un ateu”. Ești ateu sau liber cugetător?

M.C.: Sunt un om religios și cât se poate de liber cugetător. Nu cred că poți fi, de fapt, religios fără să fii complet liber în cuget.

R.Ș.: Cât de complicat a fost să găsești finalul acestei cărți, Mircea? Pentru că, o știi mai bine decât mine, ai scris proză scurtă, roman, uneori el ți se arată de la început, știi cum se va termina… Cum a fost la „Solenoid”?

M.C.: Ajunsesem pe la pagina 700 și nu aveam un final. Deschisesem o mulțime de linii narative rigide. Ca să ajung să le curbez și să le fac să conveargă într-un singur punct – p­­­entru ca toată demonstrația să fie susținută și încheiată – aveam nevoie de o putere a degetelor, a mâinilor, foarte mare. Pe la pagina 700 mi-am dat seama ce aveam de făcut: am găsit finalul care să lumineze cartea. O lumină de sus, care să o arate în structura ei cristalină, transparentă. Este, după foarte mulți ani, primul meu text pe care îl consider vertical, piramidal. Cred că precedentul este povestirea „REM” din cartea mea „Nostalgia” și unde, de asemenea, aveam o demonstrație foarte coerentă, care mergea pe paliere ce se îngustau ca un zigurat. În „Orbitor” demonstrația se desfășoară pe orizontală.

R.Ș.: Ca un fluture văzut de sus…

M.C.: … Sau ca o catedrală cu aripi. ”Orbitor” se desfășoară pe orizontală și rizomatic. Adică există nuclee diseminate într-un anumit fel, într-o anumită ordine, și care sunt legate prin ramuri și rădăcinițe, ca o rețea neuronală. „Solenoid” este, dimpotrivă, o carte verticală, ca un menhir, ca un obelisc. Și care merge drept o vreme, iar  apoi se îngustează către vârf. Asemănarea pe care  criticii au remarcat-o între „Orbitor” și „Solenoid” este aparentă și paradoxală. Fără îndoială, ele au un fond comun. Pornesc de la același personaj, a cărui viață o urmăresc până la vârsta de 22 de ani. Dar de la vârsta aceea, de când cu lectura din Cenaclu de Luni, el pleznește în două personaje diferite, trăind în două lumi diferite. Ca să fie lucrurile mai ușor de înțeles, aș vrea să-ți reamintesc povestirea lui James în care un personaj este prezentat la început stând în fața ușii biroului șefului său. El ezită dacă să intre sau nu. Povestirea se întrerupe și continuă după 20 de ani, cu două personaje care se întâlnesc. Ele nu au nimic în comun, sunt doi inși total diferiți. În realitate ei sunt, de fapt, același personaj: primul este cel care a intrat, cândva, pe ușă, al doilea – cel care n-a mai intrat. După 20 de ani erau două personaje total diferite, nu mai aveau nimic în comun. Viața îi dusese pe cu totul alte drumuri. Așa suntem într-un fel și eu și personajul meu: până la un punct suntem același, dar de la punctul respectiv am mers în două direcții diferite.

R.Ș.: Structura cărții ți se arată acum, după ce ai scris-o, sau în momentul în care te-ai apucat de ea ai avut un proiect foarte limpede? O recunoșteai și tu, o spunea și domnul Liiceanu la lansarea cărții, în noiembrie 2015, la Târgul Gaudeamus: ai venit la editură cu caietele studențești unul peste altul, cu foarte puține ștersături. Totul era extrem de limpede scris.

M.C.: Nu, n-am avut niciun fel de proiect. Niciodată n-am avut vreo schemă la vreo carte de-a mea, niciodată n-am știut, când am pornit la drum, despre ce vreau să scriu. Eu scriu organic, într-un fel, scriu fără să șterg nimic, fără să rup foi, fără să adaug, fără să scot, cum a devenit deja un lucru cunoscut, și cartea mi se limpezește și mie pe parcurs. E ca și când nu aș scri-o, ci aș citi-o  și mi s-ar limpezi pe parcurs, așa cum unui cititor i se limpezește o carte. Prin urmare, nu am niciodată un plan inițial. Nu știu exact ce vreau să fac, dar știu ce vreau să introduc în carte. Mi-aduc aminte o istorioară cu Bruegel, care vede, la un moment dat, o maimuță moartă, în putrefacție. Ceva dezgustător care, însă, îl impresionează extraordinar de tare. Și timp de un an de zile încearcă să o introducă în toate tablourile pe care le picta. El picta regi, contese, mai știu eu ce, și în toate tablourile apărea și maimuța. Toate tablourile din anul acela i-au fost refuzate din cauza maimuței introduse cu încăpățânare. Totuși, el o băga mai departe în picturi. Așa și eu… Sunt un om cu multe preocupări care ți s-ar părea ciudate dacă ți le-aș dezvălui. Merg foarte mult pe internet, caut lucruri, cele mai multe foarte bizare, și în momentul în care dau de un nucleu de interes pentru mine, țin morțiș să-l introduc în cărți. De pildă, toată povestea, care e motorul cărții, cu cele cinci fiice ale lui Boole și cu Hinton, cu a patra dimensiune. Povestea uneia dintre fiicele acestui matematician, care ajunge scriitoare și scrie romanul „Tăunul”, se mărită cu un colecționar de cărți care cumpără până la urmă faimosul manuscris Voynich. Toată această înșiruire de fapte reale am ținut foarte mult să fie în carte. Este descoperirea mea, nimeni niciodată n-a făcut legătura între aceste personaje. Relația lor formează un fel de coloană vertebrală fantasmatică a cărții. Apoi, povestea cu Minovici, cu spânzurările controlate, povestea cu Vaschide, cel care a scris „Somnul și visele” la câțiva ani după Freud. Toate poveștile astea, cu nucleul lor fantastic, trebuie să fie ca un fel de cărbuni aprinși care să circule prin tot romanul. Am salvate prin folderele mele foarte multe bizarerii de felul acesta: scripturile apocrife, neacceptate de canon, povestea lui Enoch și-a lui Ezekiel, teorii ale conspirațiilor, lucruri din acestea, unele dintre ele foarte specioase. Mie îmi plac tocmai pentru că sunt incredibile și ezoterice.

 

„Sunt, într-un fel, împăcat cu viața mea”

 

R.Ș.: Iar dacă știi să le topești, și știi să le topești, devin valide și credibile.

M.C.: Eu încerc doar să recuperez stropul de miracol care trebuie să existe până la urmă în lume, pentru că, în definitiv, și cum o spunea Wittgenstein, nu se poate petrece nimic miraculos în lume, miracol e doar faptul că lumea există. Deci există doar un miracol: faptul că existăm. Acest mare miracol, sau bucățele din acest mare miracol, încerc și eu să le recuperez de unde pot și să le recircul în cărțile mele.

          R.Ș.: Te citez: „ Nici n-aş clipi măcar dac-ar dispărea într-o secundă tot ce-am scris vreodată. Oricum, toate cărţile vor dispărea. Literatura mi-a adus multă bucurie, dar şi enormă şi inutilă suferinţă. Am fost vârât în ea până peste cap timp de 30 de ani, ca un monomaniac, ca un credincios topit în propria credinţă. Şi, în secret, încă mai sunt.” M-am întrebat și eu ce resort trebuie să împingă un om ca să-și deturneze viața – care înseamnă, printre altele, ieșit afară, stat și privit cerul, băut o bere cu prietenii, stat la taclale, plimbat printr-o pădure și așa mai depate – ca să stea, ore și zile în șir, și să scrie?

M.C.: Robert, aș vrea să înțeleagă cei care se uită acum la noi că și eu, ca toată lumea, mă plimb, văd filme, mă joc pe computer, fac absolut toate lucrurile pe care le face un om obișnuit. Am avut în adolescență, într-adevăr, o monomanie a literaturii. Am traversat o perioadă de uriașă singurătate, cam între 16 și 25 de ani, în care nu am trăit în lume, realmente, ci în literatură. Nu făceam decât să citesc, citeam până la opt ore pe zi. Ajunsesem la un fel de schizoidie care, după părerea mea, s-ar fi transformat într-o schizofrenie adevărată dacă nu venea armata, care mi-a mai băgat mințile-n cap. Armata m-a salvat, cât de abjectă a fost, de la o desprindere totală de realitate. Apoi, de-a lungul întregii mele activități literare, m-am raportat la adolescență ca la perioada aurorală a vieții mele. Atunci simțeam că sunt din aceeași substanță cu Kafka. Adică eram un om care, în definitiv, cum îi scria el logodnicei sale Felice, nu era decât literatură. Mă transformasem fără rest în literatură. Acest lucru s-a petrecut numai atunci, în acea perioadă de 10 ani sau de 12 ani, când nu aveam niciun prieten, nicio iubită, stăteam singur în camera mea și citeam până nu mai vedeam literele. Perioada aceea m-a format, și ei îi sunt recunoscător pentru totdeauna, chiar dacă a fost cea mai oribil de dureroasă perioadă din viața mea. Din acea suferință s-a hrănit tot ce-am scris vreodată.

R.Ș.: Personajul din „Solenoid” povestește despre zona asta, pentru că, ar trebui să o spunem, sau să o recunoști, e multă autobiografie aici, e propria ta viață topită într-o povestire fantastică.

M.C.: Da. Este viața pe care eu, câteodată, o privesc drept ideală pentru mine. Și viața față de care, trădând-o, am avut sentimentul unei culpe: întotdeauna am simțit că, de fapt, ar fi trebuit să rămân acolo, că ar fi trebuit să rămân un anonim care scrie numai pentru el. Ăsta a fost idealul vieții mele. Bineînțeles că după aceea a trebuit să intru în lume și să fac tot ce face un om – cum e povestea aia? – să sădești un pom, să crești un copil și să-ți faci o casă. Eu am făcut toate lucrurile astea, ba chiar cu asupra de măsură, și sunt foarte mulțumit de asta. Și totuși, cartea mea de-acum are, ca justificare esențială, această culpă, acest sentiment de demisie pe care am încercat să-l compensez scriind viața unui om care nu se trădează pe sine însuși.

R.Ș.: Sentimentul acesta de culpă apare și pe un fond de oboseală, generată de succes? Pentru că, o spui undeva: „Cîteodată, cred că mi-a ajuns şi mie. Am făcut, în sfertul de secol despre care vorbeam, zeci şi sute de drumuri în străinătate, am făcut turnee ca rockerii, cîte zece lecturi în zece oraşe, în zece zile, de pildă, umblând singur, în lung şi-n lat, prin cîte trei ţări a căror limbă n-o cunoşteam, schimbând trenuri şi îngheţând prin gări pustii, mâncând pe unde se nimerea, dormind în camere neprietenoase. Nimeni care n-a trăit aceste lucruri nu poate înţelege stresul şi uzura unui astfel de turneu, panica în faţa necunoscuţilor cărora trebuie să le vorbeşti seară de seară, gândul obsesiv: „De-ar trece odată ziua asta, de m-aş vedea odată în camera de hotel!”

M.C.: Da, lucrurile astea sunt neplăcute pentru oricine și tu știi foarte bine despre ce e vorba, dar nu aș lega asta de ideea de succes. Toată lumea îmi spune: „Ești un autor de succes, ai tot ce îți dorești, ai glorie, ai – mă rog – o viață împlinită”, și așa mai departe. Eu trăiesc normal, cum știi foarte bine, cum ai și început emisiunea, sunt un om modest, care își trăiește viața ca oricine altcineva, cu bucurii și cu tristeți și cu suferință și care, până la urmă, a ajuns să accepte și lucruri pe care alții le consideră ca un fel de fericire supremă. De pildă, să te oprească cineva într-un Mall ca să-ți ceară un autograf pe o cartelă de metrou. Eu accept astfel de întâmplări, sunt un om care îi respectă pe alți oameni, sunt afabil, dacă îmi întinde cineva mâna i-o strâng, dacă îmi cere un autograf i-l dau, fără să simt că e ceva onorant pentru mine. Sunt, într-un fel, împăcat cu viața mea, mă simt foarte bine în viața mea și încerc să fiu un om okay, cu care se poate discuta, indiferent cine ai fi.

 

„Pereți despărțitori între cărțile mari…”

 

R.Ș.: Spuneai, la un moment dat, că vei începe să scrii poeme. Am adus aici antologia, „Poezia”. De fapt, e întreaga ta operă, mai puțin „Levantul”. Câtă pauză îți vei lua după acest roman? Pentru că au fost turnee, ai fost în Germania, ai fost la Arad, e;ti la Timișoara, ești un om care călătorește și care se supune, nu 100% – spuneai că, din când în când, mai refuzi – presiunii pe care publicul și editura îl fac asupra ta.

M.C.: Am ajuns să refuz jumătate din aceste drumuri pentru că, la un moment dat, ele te sufocă, nu mai poți. Deja am patru luni de pauză și încep să mă mănânce degetele, așa încât după ce mă întorc de la Arad și Timișoara (sunt ultimele orașe dintr-un turneu de opt pe care l-am făcut pentru promovarea ”Solenoidului”), am să încep să mă gândesc la cartea următoare. Am câteva proiecte și iarăși voi rămâne o vreme ca măgarul lui Buridan între ele, fără să mă pot decide.

R.Ș.: Tot roman va fi?

M.C.: Eu aș vrea să fie tot roman, dar altfel decât cele pe care le-am scris. Am câteva nebunii în cap și sper să reușesc să fac măcar una dintre ele în următorii 3-4 ani.

R.Ș.: Scrii cu program, Mircea?

M.C.: Nu. Scriu numai dimineața, n-am nevoie de mare lucru, decât de o ceașcă de cafea pe masă și o ușă închisă după mine, în rest nu-mi trebuie nimic altceva. Scriu cu pixuri de doi bani pe caiete studențești, așa că mi-e foarte simplu, însă nu scriu deloc cu program. Se poate întâmpla să scriu zilnic timp de două săptămâni, și apoi să nu mai scriu trei luni de zile.

R.Ș.: Și faptul că ieși din… sosul romanului nu te influențează, nu e complicat, nu e o ruptură pe care apoi cu greu…?

M.C.: Păi au cam trecut câteva luni, se presupune că nici sosul ăsta nu e infinit, nu?

          R.Ș.: La Solenoid ai scris cinci ani. Pare un scris à la longue, însă era cu hiatusuri, cu…

M.C.: Da, de asta sunt necesare pauzele în scris. Sunt necesare cărți mai simple între cărțile complicate. Eu întotdeauna am avut strategia asta gen Thomas Mann. El alterna cărți mari și grele cu altele mai simple, cu miză mai mică. Așa am scris și eu cărți mai ușoare între cele ambițioase: „De ce iubim femeile” „Enciclopedia zmeilor” „Frumoasele străine” și alte câteva.

R.Ș.: Cărți foarte frumoase!

M.C.: Și eu sunt foarte satisfăcut de ele, nu-mi pasă dacă sunt minore sau majore. Le-am scris, în primul rând, ca să fac un fel de pereți despărțitori între cărțile mari care, altfel, s-ar fi contopit unele cu altele.

(Acest dialog a avut loc în cadrul emisiunii Piper pe limbă, difuzată de TVR în luna aprilie 2016, emisiune sponsorizată de Neuromed. Transcriere, Ariana Vulpe)

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ