O întâlnire

138

Se apropie de colțul clădirii și privirea sa lacomă țintui o vreme acea arătare fragilă, un copil de vreo cinci anișori, care, parcă, se prelingea de-a lungul blocului vechi din acel cartier liniștit, din orașul de câmpie. Ochii bărbatului de vreo patruzeci de ani nu se mai desprindeau de pe chipul și trupul băiețelului, îmbrăcat, ce-i drept, în niște haine colorate și luminoase.

Din fericire, pentru adultul care stătea ascuns, în continuare, după colțul clădirii impunătoare prin stilul arhitectural, veche de cel puțin o sută de ani, băiatul nu avea de gând să intre în casă, continuând să se joace acolo, în fața porții de la intrare. Așa încât, bărbatul avu timp suficient să-l studieze amănunțit și, la un moment dat, să facă câțiva pași în direcția lui.

Totuși, pașii erau mici si șovăitori, de parcă se temea să nu-l sperie pe micuț și acesta să fugă apoi în casă.

Bărbatul ajunse, în cele din urmă, în fața băiețelului și vru să se prezinte scurt, dar din cauza emoției nebănuit de puternice, abia reuși să îngaime câteva cuvinte:

— Aș vrea să stăm puțin de vorbă, nu-ți fie teamă, doar câteva minute! În primul rând, îmi spui, te rog, cum te cheamă?, reuși să articuleze adultul.

— Te rog să mă ierți, am uitat să-ți spun că pe mine mă cheamă Mihai. Pe tine?

Copilul ridică privirea spre cel care se prezentase drept Mihai, ușor mirat, dar și amuzat, totodată, și-i replică scurt, însă hotărât :

—Pe mine mă cheamă tot Mihai, și sunt un băiat mare, am împlinit deja cinci ani!

Bărbatul de vârsta mijlocie reuși cu greu să-și stăpânească un tremurat, și, după ce-l privi drept în față  pe băiat, îi răspunse cuprins de febrilitate: ,,Mihai, ești un băiat mare și curajos, ai crescut atât de mult, semeni cu mama ta ca două picături de apă”.

Apoi, în fața privirii uimite, de astă-dată a copilului, spuse în continuare: ,,Da, nu trebuie să te sperii, am cunoscut-o…, de fapt o cunosc pe mama ta de multă vreme, de aceea spuneam că semeni foarte mult cu ea”.

Bărbatul observă cum copilul îl privește cu interes și cum începuse să-l studieze din cap până în picioare, ochii rămânându-i ațintiți pe undeva pe la baza pieptului, acolo unde cravata sa albastră avea încrustate câteva modele de flori!

Și el, la rândul lui, avu timp să-l privească pe Mihai vreme de câteva clipe, care pentru el păreau ani, acei ani irosiți în care nu știuse nici măcar cum arată copilul, și observă, din nou, bântuit de alte emoții care-i inundau creierul, ce bine îi semăna și lui, totuși, pe când era, la fel, un băiețel de vreo cinci-șase anișori!

– Povestește-mi, Mihai cine mai stă cu tine, în această casă, în afară de mama, bineînțeles!, rosti brusc bărbatul, vrând să afle, dintr-o suflare, amănunte nu tocmai ușor de aflat, pentru el, cel puțin, din alte surse.

Dar cum acesta ezita să-i răspundă direct la întrebare, continuând să-l privească cu interes, repetă întrebarea, cu alte cuvinte, totuși.

,,Vreau să aflu dacă  locuiești aici doar tu cu mama sau mai stă și altcineva cu voi? Dacă locuiți cu bunicii, ori cu vreun alt bărbat, adică”, duse, până la urmă, la capăt întrebarea, al cărei răspuns spera să-l afle cât mai repede! Nu fu însă deloc așa, vocea copilului pornind după un timp să se audă articulat, o vreme care lui i se păru mai lungă decât un an din viață!

,,Aici locuiesc doar eu și cu mama”, spuse cel mic, și-l privi din nou lung și apăsător, privirea sa azurie, desenată  pe o față albă și rotundă, cu buze pline, de sub care se iviseră dințișorii de lapte, părându-i bărbatului, dintr-o dată, ca fiind cea mai frumoasă întruchipare omenească, din viața sa de până atunci!

,,Și tatăl tău, Mihai, el unde e, nu stă cu voi?”, mai replică, cu vocea din nou cuprinsă de un tremurat abia perceptibil, bărbatul, către copilul tot mai surprins de faptul că omul ,,cel mare” stă alături de el și îi vorbește  de atâta vreme, parcă nemaiavrând să-l părăsească, cu adevărat!

După un timp, care din nou i se păruse infinit, băiatul i-a replicat scurt și fără să-l mai privească la fel de insistent de cum o făcuse până atunci: ,,Tata nu stă cu noi, l-am văzut doar într-o poză. Demult!”

Apoi, dintr-o dată, o voce sparse liniștea acelei după-amiezi de toamnă blândă și târzie și micuțul se auzi strigat de o femeie: ,,Mihai, ești de atâta vreme afară, haide repede în casă!”

Celălalt Mihai, adultul, tresări puternic și se trase cu atâta rapiditate din raza privirii femeii, aplecate peste geamul locuinței de la etaj, încât îl sperie de-a dreptul pe băiețel.

,,E mama, trebuie acum să urc în casă, altfel o să mă pedepsească și nu voi mai putea ieși să mă joc cu copiii. Sau cu tine, mâine, dacă vrei! Îmi promiți că vii mâine din nou la mine și o să ne jucăm împreună? O să mai vii, nu-i așa, și mâine?”, aproape că-l imploră copilul!

,,O să mai vin, Mihai, îți promit că o să mai vin și o să mă joc cu tine o zi întreagă! Și încă multe alte zile de acum înainte ne vom juca împreună. Pentru că avem… atâta timp de recuperat! Acum du-te la mama, te așteaptă și știi că nu e bine să o superi!”, îi șopti bărbatul de patruzeci de ani, care mai apucă să-l strângă în brațele sale puternice pe băiețel și să se facă apoi nevăzut în înserarea care tocmai cobora lină peste orașul din câmpie!

LĂSAȚI UN MESAJ