O clădire legendară a Timișoarei, lăsată în paragină de șefii Primăriei locale!

1089

Orașul Timișoara și-a lipit de mult timp o etichetă de spațiu multiconfesional și multietnic. Aici au viețuit de-a lungul timpului etnii din spațiul balcanic și carpatic dar și alții veniți din toate zările închipuite. Printre toate aceste seminții una s-a impus cu vigurozitate timp de multe secole, având un rol determinant pentru condiția actuală a urbei.

Evreii sunt cunoscuți pe aceste meleaguri de multe sute de ani. Există vestigii ale existenței evreilor în Banat chiar din timpul ocupației romane. Au ajuns pe aici odată cu legiunile romane ce aveau în componenţă și militari din zona orientului apropiat.

În mod cert au existat evrei în cetatea Timișoarei și în perioada medievală, poate doar sporadic sau poate chiar familii stabilite aici. Datele sunt puține și neclare. Dar cel mai sigur, în timpul administrației otomane au existat nuclee mozaice în componența orașului. Este cunoscută toleranța imperiului semilunei la toate religiile și etniile. Ei funcționau după principii destul de mercantile, cine își plătea haraciul era lăsat în pace. De altfel, prima mare migrație în masă a evreilor în sens invers, de la apus către răsărit a fost cea a sefarzilor plecați (sau alungați) din Spania, ce au găsit înțelegere în tot cuprinsul imperiului otoman, mai cu seama în zona Balcanilor. Aici au întemeiat comunități ce au dus mai departe obiceiurile și limba lor. Dar o existență constantă a unor comunități evreiești, constituite solid, se consemnează în documentele încheiate între Mehmed-Paşa și prinţul Eugeniu de Savoia, odată cu predarea cetăţii, după războiul încheiat în 1716.

În cimitirul vechi de rit spaniol se află morminte din perioada turcească. Cel mai vechi dintre ele este cel al chirurgului  Azriel Assael, răposat în 1636, care o fost o perioadă și rabin. Cam după o sută de ani s-a ivit necesitatea unui rabin în localitate, dovada unei vieți spirituale mozaice. Este chemat rabinul Meir Amigo de la Istanbul ce împreună cu alţi patru tovarăși au fost autorizaţi să se aşeze în oraş.

O lungă perioadă, autoritățile habsburgice au avut o politică ambiguă față de evrei. Pe față erau tolerați dar în realitate nu prea aveau multe drepturi. Puteau să-și ducă traiul, să se ocupe de meșteșuguri sau de comerț. Au avut o oarecare libertate religioasă. Puteau să clădescă imobile dar nu trebuiau să strice evident caracterul de burg creștin al locurilor. Clădirile de cult nu trebuiau să iasă în evidență prin nimic. Se construiau sub forma unor case simple de locuit. De cele mai multe ori erau în spatele unor curți sau grădini și nu erau vizibile de la stradă.

Primul rabin al Timişoarei, consemnat cert în documente, a fost sefardul Iacob Moises (1739-1741), Iacob Wolf, ce păstorea în prima sinagogă din cartierul Cetate, sau „Judenhof”, pentru aşchenazi şi sefarazi deopotrivă, a devenit în 1764 “Oberrabbiner al Transilvaniei” la Alba Iulia, centrul vieţii iudaice la acea vreme, unde trăiau atunci 3000 de evrei. Odată cu schimbarea stăpânirii de după 1716, pe teritoriul bănățean încep să apară și familii de evrei din Europa germanofonă, așa numiții aschenazi vorbitori de limba jüdisch (jüdisch-deutsch sau idiș). Erau destul de diferiți în obiceiuri și nu au avut o relație religioasă întotdeuna armonioasă cu sefarzii spanioli vorbitori ai dialectului ladino. Din acest motiv, în temple se slujea de cele mai multe ori separat. Acestea au fost în mod istoric cele două ramuri ale evreilor din Timișoara.

Deja la mijlocul secolului al XVIII-lea evreii de ambele rituri din Timișoara au avut o casă de rugăciune în Cetate. Aceasta a fost înlocuită în 1760 cu un templu mai încăpător. Locul acestuia era undeva în mijlocul careului de clădiri numite Judenhoff, mai la nord de actuala sinagogă de pe strada Mărășești. Era o clădire ascunsă în curte, după cutumele de vremii.

Odată cu începerea introducerii drepturilor cetăţeneşti în imperiu, mai ales după revoluţia de la 1848, s-a dezvoltat numeric comunitatea evreilor din Timişoara, ajungând la câteva mii. Se impunea cu grabă ridicarea unui templu mai spațios ce urma să satisfacă nevoile spirituale ale populației de religie mozaică. Ca și acum, nu prea se putea apela la bani publici, așa că au început colectele de fonduri private. Inițiativa a fost luată de rabinul Mauriciu Hirschfeld. Au fost găsiți și fraţii August şi Heinrich Reiber ca antreprenori generali. A fost angajat un arhitectul vienez, Ignatz Schuhmann, ce a imaginat o sinagogă de o maiestuozitate deosebită. A fost inspirat în special de stilul maur ce a mai fost folosit și la alte clădiri europene similare, cum ar fi Marea sinagogă din Berlin. Cine are drum prin capitala Ungariei și trece pe Dohany utca, nu poate să nu observe Marea Sinagogă din Budapesta ce pare copia mărită a celei timișorene. Dar cea mai frapantă asemănare se leagă de aspectul Sinagogii Mari din Oran, Algeria.

Sinagoga din Cetatea a fost construită destul de repede între anii 1863-1865 în stil eclectic central-european, cu elemente de stil maur și romantism. Sinagoga are o capacitate de aproximativ 3.000 de locuri la parter și cele două nivele, astfel este considerată una dintre cele mai mari din Europa.

Sinagoga a fost inaugurată la data de 19 septembrie 1865 în prezența unei mulțimi impresionante de enoriași și de autorități locale. De la început a fost destinată ritului neolog majoritar în oraș.

Sinagoga din Cetate este una din clădirile cele mai originale din urbe, cu tușe imposibil de confundat. Ea are un plan rectangular aproape egal și simetric, cu cupolă semicirculară pe pandantive, racordată la arce adânci pe toate cele patru laturi. De la  stradă se pătrunde printr-o poartă masivă din metal (azi acoperită de scânduri) ce dă într-un vestibul. Fațada este dominată de cele două turnuri masive de pe latura de vest, acestea fiind caracteristica principală care se integrează frontului străzii. Fațada este construită din asize de cărămidă aparentă alternând cu ceramică smălțuită. Au fost armonizate două culori apropiate în tonuri elegante de țiglă arsă. Cele două turnuri înalte sunt terminate cu cupole, iar fațada principală are în mijloc o deschidere masivă circulară cu vitralii. Masivitatea imobilului se detaşează de clădirile vecine prin spaţii libere devenite mici grădini.

În sinagogă se intră mai întâi într-un mic hol (puliș), care are în părțile laterale cele două case ale scărilor de acces ce conduc la lojele rezervate femeilor și la turnuri. Tot aici, în față, la intrare, găsim lista rabinilor și a celor care au avut în grijă clădirea de-a lungul anilor. Din vestibul se intră într-o sală dreptunghiulară (heikal), rezervată bărbaților. Aceasta este principala sală și este dotată cu bănci din lemn sculptate.

Balcoanele de la etaj erau în mod tradițional rezervate femeilor. Aici au existat bănci dar și fotolii capitonate și inscrpționate cu numele ocupantei. De aici se face și trecera la balconul orgii. Întregul ansamblu de balcoane era susținut de stâlpi de fontă turnată fin decoraţi.

Decoraţia interioară este pictată cu motive geometrice în special pe cupolă şi arce şi completata cu stucatură pictată sau aurită. Se regăsesc ecouri ale unui stil „maur” în decoraţiile multiple, coexistând cu un fel de eclectism central-european. Încă se disting destul de bine, în ciuda degradărilor masive din unele porțiuni.

De pe vremea  casei de rugăciuni din 1760 a existat o orgă ce însoțea serviciul religios. Nu a rămas în amintire numele meșterului constructor al instrumentului muzical. Se știe că instrumentul a fost mutat în sinagoga veche de după 1762. Iar mai apoi, acestă orgă a fost integrată în noua sinagogă până în anul 1899. Apoi a fost vândută pe undeva în Ardeal. În 1899, cunoscutul constructor timișorean de orgi, Carl Leopold Wegenstein, a dotat sinagoga cu o orgă mai mare cu 2 manuale. Este indicată în catalogul raisonné de Wegenstein cu numărul 29. Acest instrument avea o acțiunare pneumatică și 19 stații. În secolul scurs peste clădire, degradările au început să apară și la orgă. După mai multe spargeri, au fost distruse părți ale carcasei, iar o parte din țevile de metal au fost furate. Instrumentul este acum distrus în totalitate, aproape imposibil de recondiţionat.

O nouă inaugurare a monumentalei sinagogi a avut loc în anul 1872 cand Împaratul Franz Josef I a vizitat pentru câteva zile orașul Timișoara. Evenimentul a fost consemnat pe o placă de marmură de pe peretele de langă intrare. În acea perioadă destul de tensionată avea tot interesul să își atragă toate simpatiile etniilor pentru a liniști tensiunile din împărăție.

În vechiul lăcaș de cult din Judenhoff a slujit mulți ani o personalitate deosebit de importantă în galeria rabinilor Timişoarei. Oppenheim sau Oppenheimer Zvi Hirsh ben David (1821-1859), supranumit „Gaon Rabbi Herschele Temeswarer”. El a fost o personalitate religioasă ce s-a bucurat de recunoaştere europeană.

Mormântul său din cimitirul din Calea Lipovei, construit în stil mausoleu a devenit un loc de pelerinaj pentru evrei şi neevrei. Încă este căutat pentru minunile ce i se atribuie. Din păcate nu a apucat să vadă termplul nou înălțat.

În acest nou lăcaș au slujit generații de rabini și cantori cunoscuți ai orașului. Între anii 1879 şi 1908, în sinagoga din Cetate a păstorit cărturarul dr. Mauriţiu Löwy ca rabin. Acestuia i-a urmat Maximilian Drechsler.

Zeci de ani treburile au mers destul de bine. Nici măcar al doilea război mondial nu a fost atât de crâncen resimțit in Timișoara. Marea conflagrație, cu tot alaiul de nenorociri, nu a lăsat urme atât de adânci ca în alte părți ale țării sau ale Europei în comunitatea de evrei.

După trecerea la republica populară însă, comunitatea se depopulează constant prin emigrare în special în nou creatul stat Israel.

Sinagoga a decăzut ca importanță la jumătatea perioadei comuniste. A fost închisă pe măsură ce numărul enoriașilor a scăzut constant. În anul 1985 a fost închisă definitiv. În anul 2001, Comunitatea evreilor din Timișoara, ca proprietar, a cedat Sinagoga din cartierul Cetate pe o perioadă de 50 ani către Societatea Filarmonică. Urmau să aibe loc ample lucrări de renovare și reabilitare într-un complex cultural ce va găzdui concerte simfonice și de altă factură. S-a pornit la lucru cu mare entuziasm, urmat de o grabnică delăsare. S-au făcut minime igienizări iar de atunci șantierul trenează sub banalul motiv al lipsei banilor. De parcă nu se puteau estima corect de la început costurile necesare unei astfel de inițiative. Dacă se va termina repararea și consolidarea, lăcașul se va transforma într-un spațiu multifuncțional, cu sală de conferințe, de expoziții, birouri.

A fost redeschisă pentru prima dată după 20 de ani, în septembrie 2005, când a găzduit un concert organizat de Societatea Filarmonică din Timișoara. De atunci, cu rare prilejuri se mai organizează câte un concert sau câte un recital, dar toate sub imperiul provizoratului. Au concertat aici trupe de muzică veche din Serbia, a avut loc un recital al cunoscutei Maia Morgenstern. Cu un prilej excepțional a putut fi ascultată o vioară Stradivarius răsunând în sinagogă. Chiar și o trupă de muzică tradițională yemenită a concertat recent aici. Ca dovadă a multiculturalismului orașului, poate pentru prima dată, aici au fost auzite cântări în limba arabă. Dar toate aceste sunt departe de potențialul sălii, dacă ar fi terminată. Societatea ce ar trebui să gospodărescă locul se zbate în diverse nevoi. Primăria municipiului, ce ar avea numai de câștigat dintr-o sală de concerte se învârte într-o nepuntință perpetuă.

Acum un secol și jumatate, minunata clădire din centrul Timişoarei era pentru comunitate semnul unui nou început, acum este întruchipare tristeții fără final previzibil.

LĂSAȚI UN MESAJ