Noua „aristocrație…”

159

Despre vechea noastră aristocraţie, cu plusurile şi minusurile ei, cu modul de formare, cu rolul jucat în edificarea culturii române, anterealist-socialiste, au scris cu erudiţie Nicolae Iorga, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Neagu Djuvara. Prin  comparaţie  cu  cei  amintiţi  aici, singura  mea  contribuţie  la  problema  în  cauză  ar  fi tăcerea. Pot, în schimb, să spun câte ceva despre „noua  aristocraţie”, parte componentă a societăţii noastre şi multilateral dezvoltate, şi feudale, şi occidentale, şi orientale.

„Noua aristocraţie”, de sorginte prioritar muncitorească, a intrat în istoria românilor odată cu anul 1945. Era formată, iniţial, din personaje cu fălci puternice, cu 200 de cuvinte în vocabular, ce spuneau „şac” în loc de „şah”, cu fizionomii grosiere, păr pe frunţi înguste, eşaloane întregi de „tovarăşi” având de executat ordine venite  de la Moscova. Cuvântul-axă, de bază, era „lichidare”. A vechilor  rânduieli provenind, firesc, din evoluţia istorică, a personalităţilor ce  până atunci ne marcaseră destinul, a unui întreg mod de vieţuire ce  făgăduia evoluţii dintre cele mai optimiste. Jos cu proprietăţile private, cu iniţiativele particulare, jos cu libera manifestare a inteligenţei, totul  să treacă „la comun” — bineînţeles, sub multiple supravegheri. Iniţial, această categorie de „reformatori” s-a  mulţumit cu avantajele strict  materiale ale puterii. Cartiere preferenţiale de locuinţe — evident, păzite: „al Primăverii”, spre exemplu —, viaţă ferită de ochii  mulţimii, magazine, şcoli speciale — „Zoia Komsomodemianskaia —, tot, spre exemplu: voiaje  în  străinătate, case de odihnă rezervate prin ţară. Ca printr-un fel de fortăreţe erau separaţi de poporul din ale  cărui straturi inferioare proveneau.

Dar iată că puterea strict materială  nu le ajunge. Pentru a fi cu adevărat boieri, aristocraţi — câtă invidie, în fond, față de aceştia! — mai  trebuia  ceva… Afirmarea, trăirea prin cultură, neapărat prin cultură. Zis şi făcut! Bătând cu „pumnii” şi „picioarele” în cea mai distinsă uşă, se va deschide şi aceasta. Că rezultatul demersului va fi ceva de toată ruşinea, că tupeului i se vor face monumente — nu mai conta. Astfel, pentru începuturi, ne trezim cu fiica mai mare a tovarăşului Dej, Lica, pe numele ei, în postură de actriţă de cinema. Singurul lucru care o recomanda pentru această carieră era funcţia de tiran al României, supravegheat de ruşi, a tatălui ei. Cu mofturi, cu ifose a la Elisabeth Taylor, Lica va juca în „capodopera” Lupeni 29. Parteneri de platou, nume mari ale scenei româneşti: George Calboreanu, Ştefan Ciubotăraşu, Colea Răutu,  Emanoil Petruţ. De nenumărate ori s-au înfuninginat şi, prin scalde în butoaie cu ape speciale, desfuninginat actorii pomeniţi, în funcţie de toanele total „netalentatei” de a veni sau nu pe platourile de filmare. Ceva mai târziu, în „Epoca de Aur”, tot în branşa actoriei, se va  produce şi soţia unui alt „aristocrat” de tip nou, Violeta Andrei. Soţul „divei” era o trompetă a lui Ceauşescu, ministrul de externe Ştefan Andrei, în ultimii-i ani de viaţă nu prea ştiu pentru ce chemat pe la televiziuni.

Mergând cu rememorările mai departe, dăm peste  evenimentul pe care l-aş numi „Marea Lovitură” sau „Suprema  Obrăznicie”. Elena Ceauşescu, semianalfabetă oficial, după spusele învăţătorului ei, pe partea de studii cu doar două clase primare absolvite, intră ca membru plin, pe chestiuni de biochimie, în Academia Română. Alături, ca  rang, de Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Vianu, postmortem Mihai Eminescu, Horia Hulubei etc. Poporul român, tălâmb şi resemnat, preocupat de frig, cozi și supraviețuire — nu avem aia, nu avem ailaltă — a  înghiţit, scuzaţi!, rahatul şi punct şi de la capăt.

După 1989, puii dragi ai „aristocraţiei sălbatice Dej” şi ai  „aristoraţiei” — de mâna a doua, valoric vorbind — „Ceauşescu” au  dus tradiţia imposturilor culturale mai departe. La bani şi vile au  ajuns, legile le-a aruncat în buruieni, instituţiile statului, vopsite  democratic, le-au acaparat, dar instinctul le spunea că trebuie să se  facă şi oameni de cultură. Deci, iama în doctorate, scrierea de cărţi, operaţiuni de plagiere. Toţi netoţii, vorba lui Bădiţa Mihaiu din Scrisoarea III, „astă plebe, ăst gunoi”, au ajuns să fie doctori, să  comită cărţi, să facă performanţă cu… inteligenţa. Bineînţeles, sub  privirile indiferente, pierdute în zare, ale naţiei. De fapt, în aceşti 30  de ani (cu venire de mai departe) s-a intrat cu bocancii peste tot, s-a  realizat infectarea a aproape oricărui domeniu de activitate.

Plouă cu poeţi, prozatori, atoateştiutori — până şi nea Ion din Coarnele Caprei îşi freacă mâinile să scrie ceva, memoriile, eventual o poezie sau, poate nu, căci, dacă chiar înţelege vremurile pe care le trăieşte, se va duce în grădină şi, mâhnit, sub un prun, se va pune să se culce.

P.S.: Sunt aşteptaţi şi interlopii să intre în cultură. Dacă  există vreun clan Bulău, Budău, de ce să nu aflăm că şeful grupării, Vasile, la  restaurantul „Şniţelul şi Euroii”, cu invitaţi din „lumea bună”, deci „unul şi unul”, şi-a  sărbătorit obţinerea titlului de doctor. Doctor în ce?! Asta s-o spună poporelul în mijlocul căruia astfel de evenimente n-ar fi exclus să se petreacă…

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ